Nica Ionel. Picatura de intelepciune duhovniceasca. CINE SE SMERESTE SE MUTA MAI SUS.

Chiar dacă ești sus sau jos spiritual, e bine să știi…

GALATENI 6:1

¹ Fraţilor, chiar dacă* un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti**, să-l ridicaţi cu† duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi ca†† să nu fii ispitit şi tu.

 

Aproape fără să vrem nu putem să nu împărțim acest veset între creștinul duhovnicesc și cel căzut într-o greșeală.

A. Creștinul duhovnicesc.

• vede cînd cineva falimentează sau deviază de la calea lui Dumnezeu. În alte cuvinte aceasta se numește dicernămînt. În temeni biblici aceasta s-ar formula „cine are urechi de auzit să audă și cine are ochi de văzut să vadă”.

 

• întelege standardul la care îi cheamă Dumnezeu pe credincioși „chiar dacă un om a cădea…” – adică comunitatea de credincioși e chemata să tăiască fără greșeală, dar chiar dacă unul greșește să se poarte așa….

 

• e o persoană care ridică. Creștinul duhovnicesc poate fi recunoscut după faptul că e un om al ridicării nu al dărâmării. E o persoană care, prin actul în sine de a ridica, oferă speranță nu critici.

B. Creștinul căzut.

….e persoana care trebuie să știe că:

• nu trebuie să stăruiască în nici o greșeală. Dacă a căzut deodată imediat trebuie intevenit. Căderile nerezolvate devin uriașul care ne îngenunchează definitiv.

 

• trebuie să păstreze relațiile cu biserica. A putea fi ridicat de cineva presupune că deși a căzut a păstrat relația cu biserica.

 

• trebuie să conștientizeze că greșeala e ispita pe care cineva nu a trecut-o. „dacă cineva ar cădea deodată într-o greșeală…și ia seama la tine însuți ca să nu fii ispitit și tu”. Deci în Scriptură chiar și o greșeală are propoții imense și nu trebuie tratată ca și cînd e ceva omenesc. Nu, ci greșeala pe care am făcut-o e ispita pe care n-am biruit-o!

 

• Trebuie să cunoască faptul că din ispita pe care nu au trecut-o se pot ridica.

 

• Trebuie să înțeleagă faptul că uneori pentru ridicarea dintr-o greșeală e posibil să mai aibe nevoie și de ajutorul unei persoane duhovnicești.

FIȚI BINECUVÎNTAȚI!!!

Creștinismul inimii nebune

Rom.1.22-23

• ²¹ fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au dedat la gândiri deşarte*şi inima lor fără pricepere s-a întunecat.
• ²² S-au* fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit
• ²³ şi au schimbat slava Dumnezeului* nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.

Te provoc să te gîndești că apostolul Pavel ar merge într-o  adunare creștină și cand vede ce e acolo zice: au inebunit!

Vs 21 ne arată cum o categorie de credincioși s-au dat pe ei înșiși sub autoritatea unei gîndiri lumești. Inima s-a întunecat, deci prin contrast, aveau, înainte de aceasta lumină in inima lor. Adică, acolo unde este gîndire lumească nu mai este lumină cerească și acolo unde este lumină cerească nu mai e loc de gîndire firească.

vs.22 – un nebun spiritual întotdeauna zice că a dobîndit ințelepciunea. Aud suficient de mult ideea de a atinge un nou nivel de revelație. Oare nu există în astfel de abordări germenele nebuniei? Omul înțelept va zice „înapoi la cărările cele vechi”, înapoi la Scriptură iar cel nebun întotdeauna va zice o reinterpretare a Scripturii.

Vs.23 – Creștinismul inimii nebune e acela care îmbrățișează „teologia schimbării”. Și ce anume vrea să schimbe? Tocmai lucrurile care țin de esența trăirii creștine. Slava Domnului ține de esența relației cu Dumnezeu. Ești un nebun dacă acum ai impresia că manifestarea slavei lui Dumnezeu trebuie în contemporaneitate să te facă să urli ca animalele, să razi isteric și să cazi pe spate. Niciodata nu s-a manifestat asa slava Domnului și dacă acum pretindem o schimbare a ei, pretindem o nebunie.

Vs 23. – Aș sublinia ceva de detaliu. Schimbarea a fost nu pe ceva ci IN ceva. Adică au încercat să-i dea o altă  formă dar de fapt această formă ei o numeau cu același termen:slava lui Dumnezeu.

E-o adevărată nebunie să schimbi dumnezeiescul pe ceva ce seamănă cu omenescul și totuși să zici slava lui Dumnezeu. Adică să te uiți la talentul omenesc, oratoria umană, la ceva ce pot fabrica eu, omul și să zic slava lui Dumnezeu. Și totuși astfel de situații se întamplă des în inimile rămase fără lumină.

Ba mai mult să te uiți la ceva animalic (vs.23) și să zici „slava lui Dumnezeu”.  Dragi creștini rămane o avertizare:

Feriți-vă de creștinismul inimii nebune!!

Un gând în anticiparea sărbătorii de binecuvântare (Binecuvântare Drugă Amelia 21 August 2016)

de Nica Ionel.

PROV.20:7 

„CEL NEPRIHĂNIT UMBLĂ ÎN NEPRIHĂNIREA LUI; FERICE DE COPIII LUI DUPĂ EL”.

Cel neprihănit umblă, cel religios doar vorbește.

Neprihănirea trebuie tratată ca pe un subiect spiritual personal. Aceasta e precum un spațiu care te vrea cetățean.

„Neprihănirea lui” – adică nu că Dumnezeu are un tip de neprihănire pt unul și un alt tip de neprihănire pentru altcineva, ci acela care a înțeles să ia neprihănirea în dar și apoi în serios și să o trăiască în mod personal, acela să nu uite că tocmai expresia aceasta „în neprihănirea lui” denotă un perimetru în care Dumnezeu vrea să rămân și din care să nu ies niciodată.

„FERICE DE COPIII LUI DUPĂ EL” – De multe ori sunt marcat de gândul de a lăsa ceva după mine. Această construcție de cuvinte te învață cum să lași ceva semnificativ după tine.

Dorința de a lăsa ceva după tine se numește dorința de semnificație. În fiecare bărbat există această dorință. Prin urmare Scriptura ajută bărbatul să-și împlinească chemarea de bărbat. Adevăratul bărbat este bărbatul care trăiește în neprihănire.

Ca o notă secundară pentru această construcție de cuvinte – adevăratul bărbat este acela care își dedică prezentul pentru a fi o binecuvântare în viitorul familiei sale.

Închei cu acest gând personal pentru tine, frate de credință și proaspăt părinte: viitorul fericit al copiilor tăi depinde de prezentul pe care-l trăiești tu ca părinte!

Trăiește în neprihănirea lui Dumnezeu astăzi pentru ca atunci când va veni mâine copiii tăi să fie fericiți în fericirile pe care le dă Dumnezeu.

 

Meditație din Ioan 1:11-12

Ioan 1:11-12

• ¹¹ A venit la ai* Săi, şi ai Săi nu L-au primit.
• ¹² Dar tuturor* celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;

Probabil cel mai dureros sentiment e acela în care ai tăi cu care te identifici încep să te lase pe din-afara cercului lor de existență. Prin urmare, a face lucrarea lui Dumnezeu pe pământ presupune și sentimente dureroase. Sentimentul respingerii cât și realitatea acesteia este riscul care trebuie asumat în a face lucrarea pe care a făcut-o Hristos!

Nu te mira dacă oamenii cărora le-ai vrut cel mai mare bine te resping ca și când le-ai face cel mai mare rău…pe drumul acesta a trecut și Mântuitorul tău. Poate te simți ispitit să renunți, să faci altceva… Domnul Isus Și-a urmat menirea până la capăt indiferent dacă a fost primit sau nu. Urmează-I exemplul.

Vs.11 remarcă și o altă realitate, aceea a faptului că „ai Săi” – în contextul nostru Biserica – au început să-i zică NU lui Hristos. De ce există atât de mult păcat în interiorul Adunării creștine? De ce există atâta indiferență, etc? Răspunsul este tot mai limpede: cei care sunt „ai lui Hristos” încep să-i zică „NU”. Nu cumva ai început și tu să faci acest lucru? Cercetează-te!

Vs. 12 – Cred că aici sunt trei idei fundamental majore.

1. – „tuturor” – Hristos lasă perspectiva răspunsului mântuitor față de venirea lui pentru îndeplinirea planului mesianic, tuturor. Eu poate nu aș lărgi orizontul așa de mult dar nu eu am venit să dau mântuire ci Hristos iar El zice „TUTUROR”.
2. „celor ce L-au primit” – Ideea de al primi pe Hristos e foarte populară și aclamată de predicatorii unui creștinism care a început să-și piardă substanța și gustul. Ce înseamnă să-l primești pe Hristos? Să rostesc o rugăciune? Acest verset ne explică spunând după afirmația primirii „adică celor ce cred în Numele Lui”. Prin urmare a-L

primi pe Domnul se definește prin conceptul credinței salvatoare și nu prin rostirea unei rugăciuni care poate fi un segment al credinței dar nu întregul.

A crede în Hristos presupune:

/ a fi confruntat cu Evanghelia (credința vine în urma auzirii)

/ a fi cercetat de Duhul Sfânt Gal.3.3 (ați început prin Duhul)

/ a fi convins de păcătoșenia personală într-un mod real și dramatic (Duhul Sfânt: va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul…)

Când există aceste trei coordonate există credință și dacă există credință înseamnă că l-ai primit pe Hristos.

Cred că în final se justifică următoarea întrebare: L-ai primit cu adevărat pe Hristos, sau doar ai impresia că L-ai primit?

3. – „Le-a dat dreptul” – Noi toți urmărim drepturile care ni se cuvin. Însă drepturile care ni se cuvin în calitate de creștini se înfiripă în noi prin înțelegerea fundamentală că nu avem nici un drept. Hristos a venit cu Evanghelia iar evanghelia ne prezintă harul lui Dumnezeu. Până nu înțelegi că nu ai nici un drept nici n-o să ai vreunul. E un paradox creștin și când trăiești în atitudinea acestui paradox rămâi în dreptul pe care îl oferă Hristos de a ne numi copii de Dumnezeu.

Așadar nu alerga să apuci drepturile pe care ți le dă Hristos până nu ai alergat mai întâi să arunci ideea de a mai avea vreun drept al tău personal.

Dumnezeu să ne binecuvinteze!!

(de Nica Ionel)

„Tu” netezești cărarea dreptului (MEDITAȚIE)

de Nica Ionel

ISAIA 26:7-8:

• ⁷ Calea* dreptului este neprihănirea; Tu, care eşti fără prihană, netezeşti cărarea dreptului.
• ⁸ De aceea Te aşteptăm, Doamne, şi pe calea* judecăţilor Tale; sufletul nostru suspină după Numele Tău şi după pomenirea Ta.

Voi aborda devoțional ideea care apare în acest verset legată de „calea dreptului”. Știm pe ce cale merge politica vremii, marcheting-ul societății chiar și pe ce cale se îndreaptă religia în genere. Totuși pe ce cale merge „dreptul”?

Calea dreptului e neprihănirea, vs.7. Tot ce se încadrează la rubrica neprihănire trebuie să facă parte din calea ta și a mea. Și cred că e de prisos să mai spun că se aplică și reversul.

Dar acum mai este ceva care trebuie discutat; în vs.7 apare enumerația „TU”, acesta fiind identificat cu Dumnezeu în vs.8 „DE ACEEA TE AȘTEPTĂM DOAMNE”. Întotdeauna calea dreptului e calea unde te întâlnești cu acest „TU”. Iar dacă în viața ta nu e prezența lui Dumnezeu, calea ta nu e calea dreptului.

Și acum să atingem puțin mai mult din miezul pasajului: vs. 7 spune că Dumnezeu netezește calea dreptului. Adică la calea neprihănirii mele personale, încă mai sunt lucruri care trebuie netezite sau șlefuite. Dumnezeu se bucură dacă ești pe calea neprihănirii dar vrea să-ți conducă neprihănirea la înălțimea desăvârșirii. Și acum priviți metoda pe care o alege Dumnezeu pentru a „netezi” calea dreptului, vs.8 (DE ACEEA TE AȘTEPTĂM DOAMNE ȘI PE CALEA JUDECĂȚILOR TALE). Așadar aș dori să reținem că orice formă de pedeapsă ori încercare, în optica noastră, atunci când suntem pe calea dreptului, slujește următorului scop: netezirea sau șlefuirea neprihănirii mele personale. Încearcă să nu te plângi atunci când Dumnezeu te aduce în atelierul șlefuirii. Diamantele au valoare tot timpul dar strălucesc mai puternic după șlefuire. Prin urmare așează-te în mâna Marelui Bijutier – Dumnezeu – și lasă-L să continue procesul șlefuirii tale, recunoscând împreună cu profetul Isaia: „TU NETEZEȘTI CĂRAREA DREPTULUI”!

Mariti doza

Credința creștină între alegerea Lui Dumnezeu și alegerea mea

IOAN 6:64-68

• ⁶⁴ Dar sunt* unii din voi care nu cred.” Căci Isus** ştia de la început cine erau cei ce nu cred şi cine era cel ce avea să-L vândă.
• ⁶⁵ Şi a adăugat: „Tocmai de aceea v-am* spus că nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.”
• ⁶⁶ Din* clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El.
• ⁶⁷ Atunci, Isus a zis celor doisprezece: „Voi nu vreţi să vă duceţi?”
• ⁶⁸ „Doamne”, I-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele* vieţii veşnice.

Miezul discuției este versetul 65. Însă pentru a înțelege acest verset sau această afirmație într-un mod cât mai complet e necesar să studiem această afirmație a Mântuitorului în contextul întregii Sale discuții.

La prima vedere „a-ți fii dat de Tatăl să vii la Hristos”, sună a predestinare. Cu toate acestea este evident un adevăr: că ceea ce spune Mântuitorul aici – indiferent dacă vorbim despre predestinare sau nu – lasă subiecților Săi posibilitatea alegerii de a rămâne sau nu în această stare de „a-i fi dat de Tatăl”, vs.67.(Voi nu vreți să vă duceti?)

Astfel lucrurile par a se complica și mai mult dacă vorbim de libertatea de a alege a individului.

Este această libertate de alegere așezată doar în contextul celor mântuiți sau dispun de ea într-o oarecare măsura toți oamenii? Alege doar Dumnezeu în dreptul mântuirii individului sau poate alege și individul în cauză?

Permiteți-mi să conduc discuția pe un alt făgaș.

Domnul Isus a zis despre Sine „EU ȘI TATĂL UNA SUNTEM”. Cuvintele din vs.65 sunt adresate ucenicilor Săi care într-un mare număr îl părăsesc (vs.60: mulți din ucenicii Săi…). Prin urmare cum e posibil teologic ca Cel ce e una cu Tatăl să le dea unora harul de a fi ucenici iar Tatăl acelorași persoane să nu le dea acest har? Miezul problemei, în ceea ce mă privește pe mine, dacă nu e privit în lumina contextului, riscă să lovească în însăși divinitatea lui Hristos.

La ce se poate referi totuși acest verset? Trimiterea de sub acest verset ne este un real ajutor în această situație.

Ioan 6:44-45:

• ⁴⁴ Nimeni* nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.
• ⁴⁵ În* proroci este scris: ‘Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.’ Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui vine la Mine.

Din aceste versete aflăm că în actul convertirii este nevoie de o atracție spirituală. Iar atracția spirituală din vs.44 primește o concluzie în vs.45: învățătura lui Dumnezeu. Dumnezeu ne atrage prin învățătura Cuvântului Său, menționându-se din nou ideea libertății de alegere a factorului uman prin expresia  „oricine a ascultat”. A se observa de asemenea și jocul de cuvinte puse în contrast: „nimeni nu poate” vs.44 și „Toți vor fi învățați…oricine a ascultat”, vs.45.

Drept urmare cred că sunt îndrepțățit să înțeleg că „a-ți fi dat de Tatăl” imi vorbește despre inițiativa divină pentru mântuire cu posibilitatea acceptului sau a respingerii din partea omului iar acestă realitate e așezată în dreptul oricărui om.

P.S. Scopul acestui devoțional nu este de a jigni convingerile unor categorii de credincioși ci mai degrabă urmărește o exprimarea sinceră și ziditoare a Cuvântului lui Dumnezeu!!

Când vedem că se aiurează…Sau pericolul unui creștinism „AIUREA”.

^{AMOS 6:5} Aiurează* în sunetul alăutei, se cred iscusiţi, ca David**, în instrumentele de muzică.

Încerc să intru în învățătura practică pe care o sugerează  acest verset reamintindu-ți că în sunetul alăutei se ridicau oamenii lui Dumnezeu prorocii și proroceau.

1 Cronici 25:1 David şi căpeteniile oştirii au pus deoparte, pentru slujbă, pe aceia din fiii lui Asaf, Heman şi Iedutun, care proroceau întovărăşiţi de harpă, de alăută şi de chimvale.

De asemenea instrumentele de muzică amintite în versetul meditației noastre fac trimitere înspre subiectul închinării.

Prin urmare, Cuvântul lui Dumnezeu  zice așa:

A. În sunetul alăutei unii nu prorocesc ci aiurează sau vorbesc aiurea. (proroc = omul care aduce mesajul lui Dumnezeu).

B. Iar unii atunci când cântă nu se închină ci cântă aiurea.

Și acum te întreb într-un mod personal: slujirea ta, mesajul tău, îndemnul tău, e slujire sau vorbire aiurea?

Nu îți da răspunsul raportându-te la oameni ci la Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu numește slujire tot ceea ce oamenii numesc așa și Dumnezeu nu numește închinare tot ceea ce oamenii numesc în acest fel.

Și încă o întrebare: când deschizi cartea de cântări acasă sau te unești în cântare cu biserica, tu te închini în acel moment sau cânți aiurea?

Închinarea și transmiterea mesajului divin au devenit două subiecte în care anumite „margini” ale creștinismului contemporan au început să aiureze.

Așadar să avem grijă să nu o luăm și noi aiurea!!

 

 

Eman bucurie sau întristare?

2 Cor. 2:3:

Şi v-am scris cum v-am scris, ca, la venirea mea, să* n-am întristare din partea celor ce trebuiau să-mi facă bucurie şi sunt** încredinţat, cu privire la voi toţi, că bucuria mea este bucuria voastră a tuturor.

Aș putea să parafrazez „v-am vorbit cum v-am vorbit” sau „v-am predicat cum v-am predicat” pentru ca rezultatul mesajului meu să vă facă să trăiți producând bucurie fratelui de lângă voi și nu întristare.

Scopul cu care se transmite Cuvântul lui Dumnezeu este transformarea caracterului nostru în ceva folositor oamenilor -cu atât mai mult fraților- care ne înconjoară. Să ne lăsăm modelați de Cuvântul lui Dumnezeu în așa fel încât să emanăm bucurie.