COLŢUL DE RAI (cartea) de Pitt Popovici

Coltul de RaiCOLŢUL DE RAI

sau

CĂMINUL IN LUMINA BIBLIEI

Petru Popovici

CUPRINSUL

1. Căminul în lumina Bibliei…….         1

2. Taina fericirii în cămin……..         7

3. Conflictele dintre soţ şi soţie……        13

4. Consecinţe   le conflictelor……       21

5. Paşi spre refacerea legăturilor familiale      .    .       28

6. Ce putem face să avem un cămin mai bun    .    .       40

7. Cum transformăm sursele de iritare  ….       51

8. Copiii în cămin……….       60

9. Problema divorţului………       76

10. Rănile pricinuite de divorţ…….       83

11. Păreri despre divorţ şi recăsătorie      ….       90

12. înlăturarea piedicilor din calea împăcării    .    .       98

13. Măsuri de precauţie………      106

CĂMINUL IN LUMINA BIBLIEI

„Eu şi casa mea vom sluji Domnului” Iosua 24:15

Azi viaţa de familie este greu încercată. Diavolul dă asalturi. Sute şi mii de căminuri sînt prăbuşite în jur. Altele prezintă mari fisuri, ca după un puternic cutre­mur, şi se pare că se vor prăbuşi în curînd. Relaţiile din­tre soţ şi soţie, dintre părinţi şi copii sînt înveninate şi cer soluţii urgente. Nu se poate să trăieşti mereu în stare de tensiune. Boala divorţurilor este molipsitoare, deşi e cu totul contrară Bibliei. Starea de revoltă dintre soţ şi soţie, dintre părinţi şi copii duce la dezbinare. Paharul amărăciunii unora e plin de dă peste el. Unii încă nu au divorţat doar din cauza că au puţină ruşine de lume. Faţă de alţii caută să pară că trăiesc bine, dar în căminul lor e iad. Unii din aceştia citesc acest rînduri. Cum aş vrea să le fiu folositor! Cum aş vrea să spună şi ei ca Iosua: „Cît despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului”. Alţii pot să se terfelească în păcat, pot să trăiască în certuri şi să sfîrşească în divorţ, dar cît despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.

Cu mulţi ani în urmă am făcut o vizită unui frate medic. Şi familia sa a fost greu încercată, cît pe-aci să ajungă la divorţ, dar s-au trezit şi au restabilit legăturile familiale. Cînd am intrat în casă, era zugrăvită proaspăt şi pe un perete sus, cu litere mari de o şchioapă, era scris: „Eu şi casa mea vom sluji Domnului.” Aceasta m-a izbit, căci nu era o vreme cînd să-ţi poţi afirma credinţa, fără să înduri unele consecinţe. Dar e mult mai bine să slujeşti Domnului decît diavolului. Numai aşa viaţa e senină, bucuroasă, fericită.

Biblia e cartea minunată care ne arată cum trebuie să

1

fie căminul. Din cauza că oamenii o neglijează, că nu o citesc, nu o trăiesc, ei ajung la necazuri. îmi dau seama de situaţia critică a multora, de aceea vă strig ca şi prooro­cul Isaia: „Căutaţi în cartea Domnului şi citiţi”. Chiar ateu de ai fi, îţi dai seama că ţi se prăbuşeşte căminul, de ce nu încerci şi metoda biblică spre a preveni prăbuşi­rea? Nimeni nu s-a căsătorit să trăiască în amărăciune, ci să fie fericit. Oare nu aceasta e urarea care se face celor ce se căsătoresc: „Căsnicie fericită”? Dar ca să le fie fericit căminul, cei căsătoriţi trebuie să îndepli­nească anumite reguli clare, stabilite de Dumnezeu. Le calci, căminul e nefericit. Le împlineşti, căminul e fericit. De aceea, e bine să citiţi şi să trăiţi Biblia.

Biblia arată că primul cămin a fost instituit în rai, în fericire. Dintre toate instituţiile pămîntului, Dumnezeu a întemeiat numai două: familia şi biserica. Familia e izvorul, e sursa societăţii umane. Familia a dăinuit de-a lungul veacurilor. Dumnezeu a sădit în noi dorul după fericire. Şi Dumnezeu a constatat că „nu e bine ca omul să fie singur”, de aceea i-a creat soţia.

Căminul trebuie să fie colţ de rai, trebuie să fie locul unde soţ soţie, părinţi şi copii să se simtă bine împre­ună. Atmosfera caldă a dragostei să-i facă relaxaţi, să le descreţească fruntea, să le înveselească inima, să-i facă cu adevărat fericiţi. Dulcea armonie a părtăşiei familiale să le liniştească nervii de atîtea ori extenuaţi în lumea de afară şi să le odihnească oasele de munca istovitoare pentru pîinea cea de toate zilele. Căminul trebuie să fie locul de odihnă şi recomfortare. îmi aduc aminte de cînd eram copil că de multe ori tata mergea la Arad pentru cumpăraturi pe jos. E un drum de 45-50 km. dus-întors. Cînd ajungea acasă obosit, îşi lua traista cu cumpărături jos de pe umăr şi se aşeza pe o laviţă să se odihnească. Aşa trebuie să fie căminul. Poverile trebuie lăsate jos, ca atît trupul cît şi sufletul să se ordihnească

cu adevărat. învăţaţi să lăsaţi jos peverile cînd treceţi pragul casei. Azi, viaţa din societatea noastră modernă e prea solicitată, prea împovărată, de aceea căminul tre­buie să fie locul de relaxare, adevărat colţ de rai.

In cămin, întregul angrenaj al vieţii trebuie să produ­că uşurare, liniştire, bucurie, fericire. „Limba dulce este un pom de viaţă,” spune Biblia. „O inimă veselă înseni­nează faţa, o privire prietenoasă înveseleşte inima” (Prov. 15:13,30). Aici este arătat un adevărat circuit închis al fericirii. Inima veselă a unuia dintre soţi înseninează pe celălat, iar faţa înseninată, prietenoasă alimentează ve­selia inimii. Deci, limbajul şi înfăţişarea feţei noastre contribuie la fericirea celor din căminul nostru şi îl face colţ de rai.

Atunci viaţa are gust dulce şi toţi sînt conştienţi că face să fie trăită aşa şi pentru nimic în lume nu sînt gata să o schimbe. Nicăieri pe pămînt viaţa nu e mai minuna­tă ca în cămin. Un poet creştin cînta aceasta în cuvin­tele:

Dac-ar curge miere în toată lumea,

Mai bun loc nu este ca-n locuinţa mea.

Cu palate scumpe, eu nu aş schimba

Coliba mea mică pe ele n-aş da. Şi el destăinuieşte de ce:

Aici aud graiul iubiţilor mei Şi inima-mi cu-a lor se-avîntă spre cer. O, patria mea, nu-i în toată lumea Ca-n locuinţa mea!

Un aşa cămin fericit, creat şi susţinut prin dragoste, e un adevărat loc de refugiu, de adăpost împotriva tuturor ispitelor celui rău. Noi sîntem confruntaţi la fiecare pas cu tentaţii puternice. Dacă starea din cămin este bună, le putem birui mult mai uşor. Pe cel sătul nu-1 mai ispi­tesc nici cele mai alese prăjituri. Pe cînd dacă starea din

cămin este rea, şi soţii, şi copiii se prăbuşesc. De aceea, acordaţi o grijă deosebită căminului vostru. Dumnezeu ne-a creat pentru un cămin fericit.

E adevărat că prin păcat, primii oameni au pierdut raiul, condiţiile înconjurătoare care contribuiau la ferici­re. Dar în mod real, ei au pierdut fericirea încă în rai fiind. Nu căutau ei oare să se ascundă prin tufişurile din rai? Deci fericirea consta în starea lor lăuntrică faţă de Dumnezeu. Pe bună dreptate un poet creştin zice:

Dacă cerul nu ţi-e-n suflet

Şi din inimă l-ai şters,

Nu-1 mai poţi găsi să-1 cauţi

în întregul univers.

Păcatul a făcut pe primii oameni să piardă fericirea chiar în rai, căci el desparte pe om de Dumnezeu, adevă­rata sursă a fericirii; şi păcatul desparte pe soţ de soţie şi pe copii de părinţi. Păcatul nefericeşte căminul. Păca­tul e fermentul iadului. Cuvintele dulci din perioade de fericire a căminului sînt transformate în ţipete şi strigă­te; dragostea e înlocuită cu ură, blîndeţea a dispărut şi furia i-a luat locul; privirea dulce, suavă e preschimbată în sălbatică scăpărare a mîniei; îmbrăţişările calde ale dragostei sînt înlocuite cu îmbrîncituri; dulcea părtăşie e înlocuită de o amară şi apăsătoare tăcere. Raiul a deve­nit iad. Vai, ce trist e că aceasta este situaţia multor căminuri de azi. De aceea am avut îndemnul să scriu în privinţa aceasta.

Biblia e ghidul, e Cartea minunată, care ne ajută să avem un cămin fericit, un adevărat colţ de rai. Ea expul­zează păcatul şi dezordinea, instaurînd ordinea şi ferici­rea. Mii de cazuri adeveresc lucrul acesta.

In 1789, nouă marinari răsculaţi cu şase băştinaşi, zece femei şi o fată au pornit cu o corabie de la Tahiti la insula nelocuitâ Pitcairn, unde au debarcat şi şi-au făcut locuinţe. Acolo au învăţat să distileze alcool dintr-o plantă ce creştea pe insulă. în scurt timp, insula a deve-

nit un adevărat iad. Beţii, boale, orgii sălbatice, brutali­tăţi şe omoruri i-a măcinat pînă ce a rămas un singur bărbat, Alexander Smith, cu femeile şi o droaie de copii. Atunci s-a întîmplat ceva deosebit. In valiza unui mari­nar, Smith a găsit o Biblie veche. Citind-o, s-a convins de păcatele sale, s-a pocăit şi a început să trăiască o altă viaţă. El a învăţat Biblia pe femei şi copii, stabilind noi standarde de viaţă pentru întreaga colonie. După aproa­pe 20 de ani, în 1808, cînd o altă corabie a trecut pe la această insulă, a descoperit acolo o frumoasă comunita­te creştină. Smith, care îşi schimbase numele în John Adams, era conducător, predicator şi învăţător . Toţi ştiau carte, nu mai existau beţii, imoralitate sau crime. Pe o insuliţă în mările sudului s-a dezvoltat utopia cu ajutorul Bibliei. Toţi trăiau în pace , armonie şi erau feri­ciţi. Biblia a eliminat păcatul din viaţa lor şi a întronat voia lui Dumnezeu, pe Dumnezeu însuşi în viaţa lor. Cînd îl ai pe Dumnezeu, ai fericirea şi căminul devine un colţ de rai. Fericirea nu e condiţionată de belşug, de sănătate sau de cele înconjurătoare. Unii pot fi mai feri­ciţi în coliba lor decît sînt alţii în palat sau în cea mai luxoasă vilă. O cîntare spune:

„Nu-i important unde aş fi,

In munţi sau văi pot locui,

In scump palat sau într-un cort

Căci ceru-ntreg în mine-1 port.”

Tu ce porţi în tine: cerul sau iadul? Căminul tău e după cum e lăuntrul tău. Deoarece viaţa e aşa de scurtă, nu face să o trăiţi în certuri şi revolte, în necaz şi amă­răciune. Preţuiţi anii care îi aveţi să-i trăiţi împreună. Nu sînt mulţi, de aceea fiţi pricini de bucurie unul pen­tru altul. încetaţi orice luptă. Depuneţi armele. Preda-ţi-vă viaţa în chip deplin lui Hristos Domnul şi transfor­maţi căminul vostru într-un colţ de rai. Dragostea să vă aprindă din nou inimile. Atunci atmosfera căminului va

5

fi caldă, părtăşia dulce, feţele senine, bucuria în inimi şi cîntareapebuze.

Marele predicator C. H. Spurgeon obişnuia să spună: „Cînd căminul este condus după Cuvîntul lui Dumne­zeu, îngerii ar putea să ne fie musafiri şi nu s-ar simţi în afara elementului lor”.

Un aşa cămin vrea Dumnezeu să avem. Vrei şi tu? Vrei? Aplică în viaţă cuvintele lui losua: „Eu şi casa mea vom sluji Domnului”.

TAINA FERICIRII ÎN CĂMIN

„Tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile. Băr­baţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iu­bit şi Hristos Biserica şi S-a dat pen­tru ea” (Efes. 5:24,25)

Ştiu că toţi doresc să aibă un cămin fericit. Căminul trebuie să fie colţ de rai, dar ce trebuie să facă soţii ca să realizeze această stare? Cînd nu e această stare de fericire, cine e de vină: soţul sau soţia? Ce spune Bi­blia? Care e taina bucuriei şi fericirii în viaţa de căsni­cie? Care e orînduirea divină în privinţa aceasta?

Privind la textul de mai sus, constatăm că spre a fi fericiţi, soţii trebuie să îndeplinească fiecare cîte o con­diţie precisă.

Prima condiţie este că soţul trebuie să-şi iubească soţia, aşa cum Hristos a iubit Biserica. Isus Hristos, Fiul Dumnezeului Prea înalt, dezbrăcat, bătut, zdrobit şi pi­ronit pe cruce e cea mai puternică dovadă a dragostei Sale pentru Biserică, Mireasa Sa. De fapt, toată viaţa Sa a fost expresia dragostei, dar ea a culminat în jertfirea vieţii pe Golgota. Scopul a fost mîntuirea, izbăvirea noa­stră din robia păcatului şi fericirea noastră pentru timp şi eternitate. Bucuria mîntuirii ce inundă inima celui ce şi-a plîns păcatul, liniştea adîncă de ia locul frămîntă-rilor, a zbuciumului, cîntarea de laudă la care se încolo­nează cei credincioşi cu feţele transfigurate de bucurie sînt doar slabe expresii a acestei stări de fericire. Nici­odată însă nu trebuie să uităm că bucuria, fericirea noastră îşi are izvoarele în muncile sufletului Său în Ghetsemani, în durerile mari suferite pe Golgota, în dăruirea Sa.

Ce scumpe ne sînt ranele Lui! Ce preţios – cu mult mai preţios ca aurul sau argintul – ne este sîngele Său vărsat pe cruce! Picăturile roşii căzute în ţarina de pe Dealul Căpăţînii sînt rubinele vieţii noastre. Totuşi această preţuire e mică în comparaţie cu va­loarea eternă a jertfei Sale în faţa lui Dumnezeu. Azi înţelegem doar în parte. Lutul, ce ne înveleşte, ne împie­dică de a pricepe în toată amploarea lucrarea Sa, valoa­rea neasemiut de mare a ceea ce a făcut Hristos cînd Şi-a dat viaţa pentru noi. Va veni vremea cînd preschimbaţi în chipul Său slăvit, strămutaţi în minunatele locaşuri veşnice, pregătite pentru noi şi încununaţi cu cununi măreţe, nepieritoare, abia atunci vom înţelege valoarea suferinţelor, a jertfei Sale. Atunci mai mult ca oricînd ne vom vedea nevrednicia noastră şi că totul se datorează doar dragostei Sale.

Dragostea Lui ne-a oprit de pe cărările păcatului, ne-a cucerit, ne-a făcut să lăsăm toate şi să-L urmăm în toa­tă supuşenia. Dragostea e cea mai mare forţă din uni­vers. Dragostea fericeşte viaţa. O, cum am vrea ca mulţi să cunoască dragostea Lui şi să devină fericiţi! Oare îţi dai tu seama că Domnul Isus te iubeşte şi pe tine şi că a suferit în locul tău, a suferit osînda ta, ca tu să poţi fi fericit? Ai avut tu o clipă cînd ai înţeles această dragos­te? Ai fost tu cucerit de ea? Dacă nu, primeşte acum dragostea Lui şi ea te va ferici.

Acest fapt al dragostei lui Hristos Domnul, care a fericit pe milioane şi milioane de credincioşi, e taina fericirii şi în cămin. Soţii să nu uite că Hristos Domnul întîi S-a dezbrăcat de slava Sa şi în umilinţă S-a dat pe Sine. Cei care nu se dezbracă de ei înşişi şi nu iubesc pînă la jertfă nu au cum să se aştepte să fie fericiţi în cămin. Mă rog Domnului să vă ajute să înţelegeţi aceas­tă taină a fericirii în cămin, aşa cum o revelează aposto­lul Pavel în Efeseni 5:25. Biblia pretinde din partea soţului o dragoste desăvîrşită, ca a lui Hristos.

A doua condiţie e ca soţia să fie ascultătoare, supusă soţului ei, aşa cum Biserica este supusă lui Hristos. Mulţi cînd citesc versetele acestea şi văd că Biblia cere supune­rea soţiei faţă de soţ, ei dau din cap şi spun că Biblia e o carte rămasă în urmă, că ea nu recunoaşte egalitatea femeii, ci vrea s-o ţină sclava soţului. Dar apostolul Pavel nu spune aşa ceva, ci ei înţeleg greşit.

Este cu totul greşit ca soţul să ceară numai supunerea soţiei fără ca el mai întîi să-şi facă partea lui. Un aşa soţ e dictator sau poate chiar un tiran ce pretinde ca soţia să-i fie sclavă, invocînd un text biblic. Eu nu am dreptul să iau numai o parte din Biblie, numai ce-mi place mie. Trebuie să iau adevărul întreg. Aici e enunţată orîndui-rea divină. Biblia spune că bărbatul este capul femeii. Dumnezeu care ne-a creat, a stabilit ca soţul să fie capul familiei. Orice societate trebuie să aibă un conducător, altfel e haos. In familie, celula mică a societăţii, rînduia-la divină e ca soţul să fie capul, iar soţia şi copiii să fie ascultători şi supuşi.

Soţul în această calitate, trebuie să urmărească bine­le soţiei şi al copiilor, nu binele său. Niciodată capul nostru nu urmăreşte binele său izolat, ci binele întregu­lui nostru corp. Mulţi citind textul acesta au văzut numai supunerea soţiei, supunere absolută. Dar această supunere nu e răspuns la pretenţie, la poruncă, ci e răspuns la dragoste. Numai o dragoste absolută cîştigă, fără să pretindă, o supunere absolută. Pentru unul care te iubeşte eşti gata să faci totul. Adevărata dragoste nu cere, ci dă. Hristos Domnul a dat totul şi S-a dat pe Sine însuşi, iar răspunsul Bisericii este cu supunere deplină faţă de El pînă la martiraj. Biserica L-a ascultat şi L-a urmat pe Hristos în ciuda ordinelor Cezarilor a regilor şi a conducătorilor de popoare. Numai dragostea cîştigă o aşa ascultare. Pretinderea supuşeniei, fără să dai dragos­te, stîrneşte împotrivire. Aceasta e marea greşeală în multe căminuri. Dragostea trebuie să fie întîi şi supune-

rea urmează de la sine. Dragostea e cauza, supunerea e efectul. Ori de cîte ori această lege e violată, urmează consecinţe dezastruoase. Dragostea e cea mai puternică forţă de a supune pe alţii. înţeleptul Solomon a zis: „Cum răspunde în apă faţă la faţă, aşa răspunde inima omului, inimii omului.” (Prov. 27:19) In cămin putem zice că răspunde inima soţiei la inima soţului. Deci, dacă soţia nu e supusă, de vină e soţul. El a violat legea divină şi atunci soţia a făcut acelaşi lucru. Cine crede că prin ton aspru, prin ţipete, prin bătaie îşi va supune soţia, e cu totul greşit. Forţa stîrneşte împotrivire, încăpăţînare şi duce nu la fericirea căminului, ci la nărui­rea lui.

Nu de mult am citit într-o revistă mărturia unui pre­dicator, care ajunsese în mari necazuri familiale, atît so­ţia cît şi cei cinci copii deveniseră nesupuşi. Soţia nu-1 mai asculta pe el, iar copiii n-o mai ascultau pe soţie. Fiecare îşi făcea de cap. într-o zi, el a ajuns să-şi dea seama că el e cel vinovat de toată starea haotică din cămin. El pretindea supunerea, dar el era nesupus faţă de Cuvîntul lui Dumnezeu. El călcase orînduirea divină şi aceasta a mers în lanţ la soţie şi copii. El s-a pocăit şi a căutat să asculte de porunca Domnului, şi imediat a avut ca rezultat trecerea soţiei la viaţa de ascultare. El istoriseşte cum într-o dimineaţă, fata cea mai mare cînd era să plece la şcoală, el a observat că a luat o rochiţă cam scurtă şi i-a cerut să meargă să îmbrace o altă rochi­ţă mai lungă. Fata n-ar fi vrut. S-a uitat la mamă-sa şi a început să plîngă. Spre deosebire de altă dată, acum mama îi zise: „Du-te şi îmbracă alta, e bine să asculţi, iar cînd vei veni acasă, te voi ajuta să o lungeşti şi pe aceasta.” Fără să se mai împotrivească, din clipa aceea a intrat şi ea în viaţa de ascultare, la fel şi ceialalţi copii. A fost însă necesar ca el să-şi dea seama de partea lui de vină. La dragoste deplină se răspunde cu ascultare depli­nă. Hristos şi Biserica sînt modelul fericirii în viaţa de

10

cămin. Să nu uităm că Hristos ne-a iubit întîi (1 Ioan 4:19).

Am cunoscut şi o altă familie, unde soţii ajunseseră deja să se separe şi erau aproape de divorţ. Orînduirea divinăfusese violată. El pretindea supunere, ca un stăpin, dar nici soţia, nici băieţii, nici fetele nu mai voiau să se supună. Şi el, sărmanul, suferea amar. Deşi nu erau credincioşi baptişti, am căutat să-i ajut să nu se despartă. Deveniseră nervoşi şi se certau şi în faţa mea. Odată cînd am plecat de la ei, el m-a condus pînă la stradă. Acolo i-am spus: „Răul nu e că ai pierdut con­trolul asupra lor, ci că l-ai pierdut asupra D-tale. îndrep­tarea trebuie să înceapă de la Dta”. După un timp, m-am dus din nou în acea familie şi i-am găsit pe toţi acasă. Toţi au venit să stăm de vorbă. Erau veseli. Lucrurile se îndreptaseră.

E necesar să înţelegem că supunerea nu e un răspuns la pretenţie, ci e răspuns la dragoste. Niciodată soţia nu se va simţi umilită ascultîndu-şi soţul care o iubşste. Cuvintele dragostei sînt rugăminţi ce nu pot fi refuzate. Chiar şi cele mai grele lucruri par uşoare cînd le faci pentru cel ce îl iubeşti şi te iubeşte. Dragostea deplină a soţului niciodată nu va pretinde ceva nedemn soţiei sale. De fapt, dragostea nu porunceşte, ci slujeşte. Hristos Domnul a zis: „Domnitorii neamurilor … poruncesc cu autoritate. Intre voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru” (Mat. 20: 25,26). Mai mult ca oriunde, acest principiu al dra­gostei trebuie aplicat în cămin. Oare care soţie n-are să fie supusă cînd soţul îi zice: „Lasă că îti curăţ eu pan­tofii?” La cerinţa dragostei de slujire nimeni nu se împotriveşte. Dragostea e taina fericirii în cămin. Ea îi face pe cei doi să fie una. Capul e nedespărţit de trup. El dirijează şi şe îngrijeşte de toate. Legătura bună dintre cap şi corp face ca toate mădularele să asculte de co­li

menzile capului, şi totuşi nu se simt sclave ale capului, din contră nu pot trăi fără de cap.

Aveţi necazuri în familie? Nu aveţi unitate? Nu mai aveţi colţul de rai în căminul vostru? Cercetaţi să ve­deţi care aţi călcat orînduirea divină: soţul nu are dra­goste deplină sau soţia nu are supunere deplină? De obicei însă încălcarea se face de amîndoi. Recunoaşte-ţi-vă vina, pocăiţi-vă şi începeţi viaţa de ascultare de Cuvîntul Domnului. Aceasta e cheia fericirii. Hristos Domnul şi-a fericit Biserica pentru viaţa de pe pămînt şi pentru toată veşnicia prin dragoste. Şi oamenii au ajuns bătuţi, zdrobiţi, schingiuiţi, torturaţi în chip oribil, dar n-au fost gata să se despartă de Hristos, de fericirea gă­sită în dragostea lui. Această fericire a cîntat-o Jan Hus la rug, această fericire a cîntat-o Tolstoi, umblînd des­culţ în urma plugului, arînd holdele săracilor şi a vădu­velor; această fericire a cîntat-o David Livingstone în coliba sa din jungla Africii. Ai cunoscut tu această dra­goste a lui Hristos? Trăieşti tu în această dragoste? Cauţi tu să fericeşti pe alţii prin dragoste? îţi fericeşti tu căminul tău, cum a fericit Hristos Biserica?

Soţi şi soţii, e vremea să vă treziţi. Nu vă amărîţi unii pe alţii, nu vă faceţi viaţa un chin, ci fericiţi-vă unii pe alţii. învăţaţi de la Domnul Isus Hristos lecţia mare a dragostei şi veţi avea cheia fericirii în viaţa personală şi în viaţa de cămin. înapoi la dragostea dintîi şi veţi con­stata că pustiul căminului vostru înfloreşte ca trandafi­rul şi se transformă în colţ de rai. Ce minunată e viaţa într-un aşa cămin! Atunci plini de bucurie veţi putea cînta:

Nu-i în toată lumea Ca-n locuinţa mea.

12

CONFLICTELE DINTRE SOŢ ŞI SOŢIE

„Orice amărăciune, orice iuţime, orice mînie, orice strigare …să piară din mij­locul vostru ”    Efeseni 4:31

Căminul a fost instituit de Dumnezeu în rai şi ar trebui să fie mereu un colţ de rai. Chiar şi cei mai fer­venţi atei doresc aceasta. Realitatea însă, de multe ori e alta. Unii abia s-au căsătorit şi s-au ivit conflictele. Con­flictele sînt o violare a legii lui Dumnezeu, o deraiere de la linia trasată de El. Ele aduc mult necaz, adînci răniri, multe lacrimi şi uneori prăbuşirea căminului prin divorţ. Biblia în mod categoric e împotriva divorţului, dar oame­nii nu mai ţin cont de Biblie, iar unii caută să o restăl-măcească, spre a avea îndreptăţiri la divorţ. Dar ei fac aceasta spre răul lor şi vremelnic şi veşnic, căci Dumne­zeu nu se schimbă. Şi nu ceea ce spune un frate sau o biserică are valoare, ci ceea ce spune Dumnezeu. Cuvîn­tul Lui e clar: „Eu urăsc despărţirea în căsătorie, zice Domnul” (Maleahi 2:16). E bine să avem o mentalitate sănătoasă în privinţa aceasta. Nu că îndată ce s-a ivit un conflict, să ne gîndim la divorţ. Chiar şi cei ce sînt pe cale de divorţ, e bine să cugete ce fac. Căci e mult mai bine să-şi calce pe firea lor, decît să calce Cuvîntul Domnului.

Să privim aici la o seamă de cauze care generează conflictele, ca apoi să le putem înlătura. Există unele cauze de suprafaţă şi unele cauze de adîncime. Noi de obicei le observăm pe cele de suprafaţă, iar cele de adîn­cime rămîn neobservate, cu toate că acelea sînt mai rele.

13

Acestea cauzează durerile, ca şi rădăcinile măselelor sfărîmate.

O cauză care dă naştere la multe conflicte sînt MICI NEASCULTĂRI. Soţia pregăteşte mîncarea, iar soţul a luat ziarul să citească sau se uită la televizor. Intre timp, ea constată că nu au pîine şi îi spune să meargă după pîine, dar el nu pleacă. îi mai spune odată, şi văzînd că nu se duce, pleacă ea trîntind uşile furiosă, cînd se întoarce, se dezlănţuie furtuna. Ea strigă, el strigă şi cearta e în toi. Acum deageaba mîncarea e gata, căci nici unul nu mai are poftă de mîncare. Cearta, amărăciunea închide pofta de mîncare. Solomon spune că „mai bine un prînz de verdeţuri şi dragoste, decît un bou îngrăşat şi ură” (Prov. 15.17). Altădată, el îi spune să-i ducă pan­tofii la reparat şi ea-i spune „Du-te tu cu ei”. Din nou ceartă. El ia pantofii şi aruncă după ea. Ea plînge într-un colţ al casei, el stă tăcut în alt colţ.

Neascultările acestea par mărunte, ele sînt cauze de suprafaţă, dar în fond rădăcina relelor e alta: lupta pentru dominare, adică fiecare ar vrea să poarte pălă­ria. Fiecare ar vrea să poruncească, nu să slujească. Vai, cîte conflicte nu sînt pricinuite de această dorinţa de a domina! Cum ar putea fi căminul lor un colt de rai, cînd ei mereu sînt în conflict unul cu altul?

Altă cauză ce provoacă neînţelegeri sînt unele NEPOTRIVIRI Ei au aranjat să petreacă concediul împreună, dar el vrea la munte şi ea vrea la mare. El îi motivează şi caută s-o convingă, dar şi ea găseşte motive şi vrea să-1 convingă pe el. A sosit ziua plecării. Bagajele sînt făcute, dar niciunul nu cedează. In cele din urmă, ea îşi desface valiza şi îi aruncă cămăşile care erau cu lucrurile ei. Şi el îşi desface valiza şi îi aruncă pantofii şi pijamaua. Furioşi, fiecare îşi adună lucrurile sale şi pleacă, el la munte, ea la mare. Cînd se întorc dau divorţ. Există nepotriviri de gusturi: unuia îi place acru, altuia dulce; unuia îi place muzica clasică, altuia

14

muzica uşoară; unuia îi plac culorile mai sobre, celui­lalt mai ţipătoare. Există nepotriviri de concepţii; el e mai conservativ, ea e mai liberală; el spune că nu e bine, ea însă întăreşte că aşa e bine. Şi mereu au cer­turi determinate de aceste nepotriviri. In fond nu nepo­trivirile sînt cauza, ci ambiţia lor de a nu lăsa unul după celalalt. Şi ambiţia aceasta îi duce la divorţ. Tră­iesc ei pentru o vreme în conflicte, ca în iad, dar de ambiţioşi ce sînt, nu vreau nici măcar să-şi ceară ierta­re unul de la altul, ci preferă să se despartă.

Altă cauză este NERVOZITATEA. Unii se agită, se enervează pentru orice fleac. îşi au nervii ca benzina, cînd scapără o scînteie, se aprind, explodează. Dumne­zeu ne-a dat nervi, şi slavă Domnului pentru ei, dar ni le-a dat să simţim cu celălalt, nu să le descărcăm ca trăznetul asupra celuilalt. Noi trebuie să ştim să ne stăpînim bine nervii. încă nu am auzit pe cineva să regrete că nu s-a enervat, dar am auzit pe mulţi căin-du-se că s-au lăsat pradă nervilor. Solomon spune: „Cine este încet la mînie are multă pricepere, dar cine se aprinde iute face multe prostii. Un răspuns blînd potoleşte mînia, dar o vorbă aspră aţiţă mînia. Un om iute la mînie stîrneşte certuri, dar cine este încet la manie, potoleşte neînţelegerile” (Prov. 14:29; 15:1,18).

Nervii produc conflicte vehemente. Şi cei doi îşi transformă căminul, colţul de rai în iad. Enervările sînt cauza de suprafaţă, căci şi cel mai nervos, de multe ori se poartă drăguţ, are vorba dulce, rîde, este vesel şi e o plăcere să fii cu el. Cauza de fond e nemulţumirea pentru ceva. El sau ea, nemulţumit fiind, are nervii încordaţi ca un arc, gata să arunce săgeţi. Cîţi nu şi-au dărîmat căminul cu nerviii lor! In loc să caute să îndrepte lucrurile spre a avea mulţumirea, prin enervări înrăutăţesc mai mult situaţia, nemulţumirea devine tot mai mare, nervii sînt mereu supraîncordaţi şi cei doi nu

15

se mai pot suporta unul pe celălalt.

Soţii e bine să recunoască adevărul că nici unul nu e desăvîrşit. Cînd unul face o greşală, e bine ca celălalt să aibă multă răbdare, să-şi ţină nervii în frîu, să nu-şi dea foc casei. Nu există problemă atît de gravă încît să nu poată fi rezovată cu calm, în dragoste. Pe cînd nervii din orice lucru mic crează o gravă problemă şi motiv de divorţ. De fapt, e bine ca soţii să înlăture nemulţumirile, cauza însăşi a enervărilor. Conflictele în cămin, pricinuite de enervări, sînt o încălcare a Cu-vîntului sfînt care spune: „Orice amărăciune, orice iuţime, orice mînie, orice strigare să piară din mijlocul vostru” (Efes. 4:31). E aşa de dulce pacea în cămin. Fiecare din soţi trebuie să contribuie la buna armonie. Viaţa e prea scurtă şi nu face să o trăiţi în certuri. în loc de a vă enerva şi a vă certa, e mult mai frumos şi mai bine să vă bucuraţi împreună, să rîdeţi împreună, să cîntaţi împreună.

Altă cauză a conflictelor familiale sînt UNELE OBI­CEIURI RELE. Unii au obiceiul de a minţi. Chiar în cele mai mărunte lucruri, cînd se foloseşte minciuna, nu dă rezultate bune. Mai curînd sau mai tîrziu, adevă-

16

.-…■■ ,i

■T

rul va ieşi la suprafaţă şi scandalul e gata. De ce să-ţi minţi soţul sau soţia? Fii deschis, şi chiar dacă ai făcut ceva rău, e mult mai bine să-ţi recunoşti vina decît să trînteşti o minciună. „Nu vă minţiţi unii pe alţii”, spune Scriptura. Minciuna e tîrnăcopul ce sapă la temelia căminului şi dărîmă încrederea celuilalt. Tot un fel de minciună e şi ascunderea adevărului. Gicu a primit o primă luna trecută, dar n-a spus nimic soţiei sale Cornelia, ci i-a cheltuit pe fleacuri. După vreo săptămînă, ea se întîlneşte cu Mitică, tovarăşul de muncă al lui Gicu. Din vorbă în vorbă, acesta îi spune că în tuna trecută, din toată echipa numai ei doi au primit primă, el şi Gicu. Atunci ea a tăcut, dar cînd a ajuns acasă, scandalul a fost gata. La început el a tăgăduit, dar cînd ea i-a spus că ştie precis că numai el şi Mitică au primit primă luna trecută, el a trebuit să recunoască adevărul, dar banii erau cheltuiţi şi enervat că ea îi cere socoteală, el se repezi şi îi trase o palmă. Ea ieşi pe uşă, şi cu obrazul roşu s-a dus la părinţi. Iată cum de la o primă, care trebuia să fie pricină de bucurie în cămin, prin ascunderea adevărului, a devenit pricină de conflict şi multă amărăciune.

Alt obicei rău e de a găsi mereu pricini, de a băga de vină mereu. Oamenii sînt crescuţi în spirit critic şi aşa caută să fie şi în cămin. Soţul mereu bagă de vină la mîncare: că e prea caldă, că e prea rece, că ciorba nu e destul de acră, că ceaiul nu e destul de dulce, că frip­tura e prea uscată, că dunga pantalonului nu e destul de dreaptă, că pe mobilă s-a aşezat praful şi ea nu 1-a şters, că nu se pricepe să facă cumpărături, fiindcă adusese acasă nişte cartofi cam degeraţi. Atunci ea se enervează şi cearta îşi face apariţia. In alte căminuri, ea e băgătoare de vină. Nu e bine cum el îşi şterge picioarele la intrare, nu e bine cum calcă pe covor, nu e bine cum îşi aşează pantofii. Ca să facă mîncarea, îl

17

trimite în fugă să-i cumpere nişte ouă. Cînd vine, ea se face foc că ouăle sînt prea mici. Altădată cumpărase ouă mai mari, atunci i-a băgat de vină că de ce a cum­părat aşa ouă scumpe. Cînd el taie pîine şi felioarele sînt mai subţiri, îi bagă de vină că sînt prea subţiri. Dacă le taie mai groase, atunci sînt prea groase. Dacă venind de la slujbă, se opreşte de vorbă cu un vecin şi întîrzie zece minute, cînd intră pe uşă, ea îi strigă: „Dar unde ai stat pînă acum?” Şi la tonul ei ridicat, se acordează şi el şi ridică tonul şi cearta e gata.

Acesta e un obicei rău care produce atîtea conflicte în sînul familiei, pentru nimicuri. Vînarea greşelilor, spiritul critic nu contribuie la buna armonie în cămin, ci la aţîţare, la enervare, la discordie. In loc de a vă băga de vină, e mult mai bine de a vă aprecia unul pe altul, de a găsi lucruri bune unul la celălalt. Şi chiar dacă unul a făcut o greşeală, celălalt să nu facă un caz din ea. Biblia spune că „dragostea acoperă totul”. Dacă mîncînd, el scapă o picătură pe faţa de masă, în loc ca ea enervată să-i strige: „Ce, nu poţi să bagi de seama?” – e mult mai bine liniştită să-i spună: „Lasă, nu-i nimic, şi-aşa trebuie s-o spăl”. Aceasta contribuie la starea de bună armonie, de pace şi înţelegere în cămin.

De fapt, obiceiurile rele, fie minciuna, fie găsirea pricinilor, sînt cauze de suprafaţă. Cauza de fond e o deformaţie a caracterului sau lipsa de caracter. Domnul Isus spunea că ochiul rău, care vede numai greşelile, îşi are cauza înlăuntru: o inimă rea (Mc. 7:21,22). îndrep­tarea e aducînd-o la picioarele Domnului ca să fie schimbată.

încă o cauză care provoacă multe conflicte e PRO­BLEMA BĂNEASCA. Un sondaj făcut în rîndurile populaţiei a scos la iveală că 60 procente din conflicte­le familiale sînt din pricina banilor.  Soţii nu şe pot

18

înţelege cum să împartă banii, cum să-i cheltuiască. Ea vrea să-şi cumpere o rochiţă, el vrea să-şi cumpere lui ceva. Şi problema bănească deşi pare mare, e cauză doar de suprafaţă. Mulţi alţii cu bani mai puţini, pot să trăiască în dulce armonie, să fie veseli şi fericiţi. Primii soţi nu au avut palat, nici mobilă luxoasă, nici covoare persiene. Ea nu a avut rochiţe scumpe şi nici blănuri. Pentru ca să ai în căminul tău un colţ de rai, importantă nu e problema bănească, ci problema ini­mii, a dragostei. Iacov întreba: „De unde vin luptele şi certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre? Voi poftiţi şi nu aveţi …” (Iacov 4:1,2). Cînd lipseşte dragostea, fiecare e egoist şi vrea banii pentru el. Cînd e dragoste caldă, fiecare e altruist, şi banii – mulţi sau puţini – sînt împărţiţi bine şi fiecare e mulţumit.

Am dat aceste cinci cauze care sînt mai principale şi generează conflictele familiale în majoritatea lor. E bine să vă daţi seama, să le cunoaşteţi. De ce să vă certaţi şi să vă transformaţi căminul în colţ de iad? E mai bine să vă opriţi şi să analizaţi care e cauza certu­rilor din căminul vostru. De la cauza de suprafaţă, tre­ceţi la rădăcina ei. Acolo e răul. Scoateţi-1 din rădăci­nă. E mai bine să-1 scoateţi voi din viaţă, decît să vă scoată el din cămin şi chiar din locaşurile veşnice. Vreţi îndrumare? O găsiţi oricînd în Cuvîntul lui Dum­nezeu. Vreţi ajutor? II găsiţi pe Domnul Isus. Chiar şi cei mai răi pot fi schimbaţi de Duhul Sfînt. Acestea nu sînt numai vorbe, ci experienţe vădite.

La un proces intentat împotriva lui John Wesley în Anglia şi a cîtorva credincioşi, au fost aduşi nişte mar­tori. Unul a spus: „Da, ei mi-au convertit soţia. Pînă ce nu a mers printre ei, avea o limbă atît de ascuţiă ca o sabie. Acum e tăcută, ca un miel. Această acuză s-a transformat în apărare, căci judecătorul zise: „Duce-ţi-i de aici şi lăsaţi-i să convertească pe toate arţăgoa-

19

sele din oraşul nostru”.

Firile cele mai arţăgoase, mai nervoase, mai vehe­mente, cînd îl primesc pe Hristos Domnul ca Mîntuitor, el schimbă inima şi atunci întreaga atmosfera din cămin se schimbă. Prin Hristos, căminul vostru se va transforma într-un colţ de rai. încercaţi reţeta aceasta.

E fericire să trăieşti într-un cămin plin de dragoste.

20

CONSECINŢE ALE CONFLICTELOR ÎN FAMILIE „Vai de noi, căci am păcătuit” PI.Ier. 5:16

Căminul, binecuvîntatul colţ de rai, prin instigarea vrăjmaşului la conflicte, s-a transformat în cîmp de bătălie. Viaţa frumoasă, plăcuta armonie, cuvintele dulci, bucuria inimii ce radia prin seninătatea feţei sa dus. Soţii s-au aşezat pe poziţii de tragere. Se pîndesc unul pe altul. îşi pregătesc muniţia ca să înceapă din nou rafalele. Sărmanii de ei! Nu-şi dau seama de conse­cinţele grave ale acestor conflicte. Dacă şi-ar da seama, ar înceta îndată lupta. Dar diavolul îi aţîţă: „Nu te lăsa!” Şi amăgiţi, fiecare ar vrea să cîştige bătălia, să-1 doboare pe celălalt. Ce egoism feroce! Ce dorinţă josnică! Să vrei tu să-ţi dobori jumătatea ta!

Mă rog ca Duhul Domnului să vă dea mai multă lumină în privinţa aceasta. O, de v-aţi deschide ochii să vedeţi consecinţele grave ale conflictelor! Opriţi-vă şi priviţi doar la cîteva:

1. CĂMINUL NU MAI E COLŢ DE RAI. I-a pierit toată frumuseţea. Nu mai are căldura dragostei. A suflat peste el crivăţul urii. Atmosfera voioşiei şi zîmbetele reciproce au pierit. Seninătatea lor s-a întu­necat de nori negri, care provoacă tunete şi trăznete. Căminul nu mai are vraja lui, nu mai are atracţia de altădată. Cînd pleacă de la serviciu, pleacă cu groază că trebuie să dea ochi unul cu altul. Căminul nu mai e loc de relaxare, de odihnă, ci de încordare, de tensiune. Şi cea mai mică scînteie îi face să explodeze. Limbajul lor nu mai e dulce, ci acru. Ea nu mai e frumoasa cu ochi de porumbiţă, – cum zicea Solomon – şi el nu mai

21

e cel deosebit din zece mii, cel plăcut, cu fiinţa plină de farmec. Aşa s-au văzut altădată. Dar acum ochii li s-au întunecat. Lipsa de dragoste, amărăciunea inimii se arată prin posomorîrea feţei. Dulcea părtăşie a înce­tat şi o tăcere apăsătoare i-a luat locul.

O, voi toţi care trăiţi în această stare, de ce nu vă treziţi? De ce nu vă veniţi în fire? Toată starea din cămin e din cauza voastră. Azi nu mai puteţi cînta: „Cu palate scumpe eu nu aş schimba … Nu-i în toată lumea ca-n locuinţa mea”. Aceasta din cauza că aţi îngăduit conflictele în căminul vostru. Puneţi-le capăt! Nu căminul e rău, ci inima vă e rea. Ea trebuie schim­bată.

2. RELAŢIILE RUPTE sînt o altă consecinţă a conflictelor. „Gigi, spune la tată-tău să vină la masă”, strigă Anca la copilul lor, care era dincolo în cameră cu tatăl său. Ea putea tot aşa de bine să-1 cheme pe el, dar relaţiile dintre ei sînt rupte. Copilul le serveşte de poştă. Prin el comunică unul cu altul. Ei sînt certaţi şi nu mai vorbesc de cîteva zile. Unii nu vorbesc cu lunile. De ce? S-au jignit unul pe altul. Uneori cuvîntul taie mai adînc decît sabia. Solomon zice: „Cine vorbeşte în chip uşuratic răneşte ca străpungerea unei săbii” (Prov. 12: 18). George şi cu Nora abia s-au întors din voiajul de nuntă şi în timp ce îşi despachetau lucrurile, ea a obiectat la ceva. El, fără să cugete la urmări, îi zice: „Nora, eşti cea mai încăpăţinată figură”. Ea, ca să se apere, îi răspunde: „Nu sînt nici pe jumătate cum eşti tu. Tu eşti catîrul catîrilor”. Ce răni provoacă cu­vintele necugetate! Şi o inimă rănită greu se tămădu­ieşte. Cele mai frumoase relaţii de dragoste se rup prin conflicte. Soţii se închid în sinea lor, nu mai comunică unul cu altul.

Privită la suprafaţă această rupere a relaţiilor nu pare prea gravă. în fond însă e foarte periculoasă.

22

Lipsa de părtăşie între soţi e prilej de părtăşie cu dia­volul. Tot felul de gînduri nesăbuite îţi ridică în minte: „Căsătoria ta e o mare greşeală. Era mult mai bine să fii luat în căsătorie pe cutare sau cutare. Cu persoana aceasta nu vei putea face casă.” Şi ideea de divorţ începe să încolţească.

Pe de altă parte, ruperea părtăşiei între soţi duce la părtăşia cu alte persoane, la aventuri amoroase, la ruina căminului. Am cunoscut un caz tipic în privinţa aceasta. Intr-o familie s-au ivit conflicte pentru ceva lucruri mărunte. Conflictele au dus la ruperea relaţiilor între soţi. Erau bine amîndoi, aveau slujbe bune, aveau o fetiţă drăguţă, aveau toate cele necesare, dar neîn­ţelegerile au prefăcut căminul în iad. Mai multe zile la rînd ea a mers posomorită la serviciu. Acolo lucra, dar era tăcută. Colegul de birou a observat lucrul acesta şi a întrebat-o ce i s-a întîmplat. La început, ea nu a vrut să-i spună, dar el, care trecuse prin acestea, acum era divorţat, a căutat să se arate înţelegător şi treptat ea a început să i se destăinuiască. Nu se gîndea ce urmări dezastruoase poate avea aceasta. Zi de zi el a căutat să arate compătimire pentru necazurile ei şi, prin cuvinte dulci, i-a furat sentimentul ei. Ea s-a pomenit că nu-şi mai iubeşte soţul, ci îl iubeşte pe acesta şi într-o zi şi-a părăsit căminul şi a plecat cu el. A trecut prin multe necazuri. Odată a venit să-şi descarce inima. O cu­noşteam de copilă, căci fusesem de mai multe ori în oraşul lor şi venea cu părinţii la biserică. Acum era disperată. I-am ascultat povestea tragică a prăbuşirii căminului lor. După aceea i-am arătat cum diavolul a reuşit prin şiretlic s-o doboare. Vai, cîte suflete scumpe nu s-au prăbuşit în păcat din cauza conflictelor, care au dus la ruperea părtăşiei între soţi! Cîte căminuri nu s-au prăbuşit din cauza aceasta! De aceea e bine să vă treziţi înainte de a fi prea tîrziu.

23

3.   OTRĂVIREA COPIILOR e o altă consecinţă gravă. Cînd relaţiile între soţi nu sînt bune, copiii ajung să vadă aceasta. Caracterul lor se deformează. Ea, ca să-şi cîştige copiii de partea ei, îl vorbeşte de rău pe el, otrăveşte mintea copiilor cu fel de fel de lucruri. El, pe de altă parte, cînd nu e ea de faţă, spune copiilor alte şi alte lucruri despre ea. Cum vor putea copiii aceştia să-şi iubească cu adevărat părinţii, cînd tocmai ei au sămănat sămînţa răului în mintea lor? A pune otravă în mîncarea copiilor consideraţi că e o mare crimă, dar nu vă daţi seama că otrăvirea minţii, a sufletului e o crimă mult mai mare? Conflictele în familie însă duc la aceasta. Fiecare, vrînd să se apere, acuză pe celălalt în   faţa  copiilor.   O   aşa   comportare   are   consecinţe dezastruoase asupra copiilor. Daţi-vă seama de aceasta.

4.  ÎMPIETRIREA INIMII e altă consecinţă a con­flictelor familiale. Ce inimă simţitoare e inima plină de dragoste!  Ea radiază căldură, gingăşie, blîndeţe. Ea atrage pe unul spre celălalt. Ea îi topeşte într-o simţire. Ea îi sudează încît nici cele mai teribile situaţii nu îi poate  despărţi.  Dar inima se brutalizează cînd prin conflicte se stinge jarul dragostei. In inimă începe să se adune amărăciune şi gura vorbeşte din prisosul inimii. Relaţiile rupte duc la înrăutăţirea situaţiei. Conflictele sînt un păcat şi păcatul duce la împietrire. In Evrei 3:13 ni se spune: „Nici unul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului.”

In Sicilia este un rîuleţ ce izvorăşte din nişte stra­turi de pucioasă. Un peştişor pus în albia stîncoasă a acestui rîu îşi pierde puterea de mişcare, curînd moare şi corpul lui se pietrifică de pucioasă. Aşa e inima ţinută în saramura conflictelor, se pietrifică. Şi unul şi altul se ambiţionează, nu cedează, nu-şi recunosc vina şi ajung de nu mai simţesc nimic pentru altul. Pe cît s-au iubit altădată, pe atît încep să se urască unul

24

pe altul. Chiar dacă unul ajunge să-şi ceară iertare, celălalt împietrit nu e gata să ierte. Aceasta e stare cît se poate de gravă. încă nu sînt divorţaţi, dar sînt nu­mai la un pas de divorţ.

Conflictele i-au făcut să nu se mai poată ruga. Mînia, amărăciunea păstrată în inimă învîrtoşează ini­ma. De aceea Scriptura spune: „Să nu apună soarele pe mînia voastră” (Efes. 4:26). Iar cînd inima e împie­trită toate intervenţiile altora sînt zadarnice, numai Dumnezeu o poate zdrobi. Şi e curios, ei se complac în această stare de împietrire. Poate unii din citiorii aces­tei broşuri sînt tocmai în starea aceasta. Cum aş vrea să vă daţi seama că ea e spre răul vostru şi vremelnic şi veşnic! Cu inima împietrită veniţi în faţa Domnului. Acolo se topeşte toată ghiaţa, inima se înmoaie, se încălzeşte de căldura dragostei divine şi frumuseţea căminului se poate restabili. Razele calde ale soarelui de primăvară fac ca pomii despoiaţi de podoabă de brumă şi gerul iernii, să înfrunzească din nou. Şi cămi­nul poate deveni din nou colţ de rai. Am văzut aceasta în multe cazuri unde am fost folosit de Dumnezeu.

5. CĂLCAREA BIBLIEI ÎN PICIOARE ŞI PIER­DEREA SUFLETULUI pot fi o altă consecinţă a con­flictelor. Biblia spune clar: „Orice amărăciune, orice iuţime, orice strigare… să piară din mijlocul vostru” (Efes. 4:31) Dacă voi îngăduiţi certurile în cămin, aceasta înseamnă că îndrăzniţi să călcaţi Biblia în picioare. O soţie ce îşi zicea credincioasă, se certa me­reu cu soţul ei. într-o zi, soţul necredincios a apucat Biblia ei, a trîntit-o de pămînt şi a călcat-o în picioare. Ea a fost îngrozită de păcatul lui, dar în realitate păca­tul ei a fost mult mai mare. Ea a călcat întîi Biblia în picioare prin neascultarea ei de Cuvîntul lui Dumnezeu şi 1-a provocat şi pe el să facă aceasta. Inima lui Dum­nezeu a fost mai îndurerată de fapta ei decît de a lui.

25

Biblia ne cere să nu avem conflicte. Să nu le dăm prilej şi să nu le întreţinem. Dacă le îngăduim, înseamnă că ne facem vinovaţi de încălcarea ei. Biblia ne învaţă cum să rezolvăm conflictele cînd s-au ivit. Ea spune: „lertaţi-vă unul pe altul, aşa cum v-a iertat şi Dumne­zeu pe voi în Hristos” (Efes. 4:32). „Bărbaţilor, iubi-ţi-vă nevestele şi nu ţineţi necaz pe ele” (Col. 3:19).

Pe unii diavolul i-a învrăjbit atît de mult încît mai degrabă sînt gata să meargă în iad decît să se umilească şi să-şi ceară iertare. Oamenii aceştia se pierd pe ei înşişi.

Dacă aveţi aşa cazuri, grupaţivă cîţiva la rugăciune stăruitoare ca Domnul să-i trezească, să le zdrobească inima. Odată am avut un aşa caz grav. Se părea că lucrurile au mers prea departe şi căminul era spre prăbuşire. El era foarte împietrit. Am vrut să stau de vorbă cu el şi nu a fost gata să discute. Dar starea în care se afla cu vremea i-a devenit insuportabilă. Dom­nul îl cerceta. A devenit muncit şi nu mai putea dormi noaptea. Atunci a venit şi am stat de vorbă, m-a rugat să-1 ajut, căci el nu mai poate nimic. Am consimţit să-i aplic un tratament spiritual. I-am spus că după cum un doctor merge zilnic la un bolnav şi îi dă injecţii de întărire, aşa voi căuta să fac eu, zilnic să merg în fami­lia lor cu un frate sau doi, nu vom vorbi de starea lor, ci doar ne vom ruga cu ei. După vreo două săptămîni, inima i-a fost zdrobită şi s-a vărsat ca nişte ape în faţa Domnului. După aceasta relaţiile familiale s-au restabi­lit. Şi astăzi sînt împreună.

Aşa suflete au nevoie de ajutor. Iubiţi aşa suflete. Nu vă speriaţi de împietrirea lor. Nu renunţaţi uşor la încercarea de a-i salva. Diavolul vrea să-i piardă, dar smulgeţi-i din foc. Ei sînt răniţi, căzuţi pe cîmpul de luptă. Un frate care a fost pe front îmi spunea odată

26

cum atunci cînd camaradul lui a fost grav rănit, 1-a luat în spate şi tîrîş a căutat să-1 scoată din linia de foc şi apoi 1-a dus la postul de prim ajutor. Faceţi şi voi aşa. Dumnezeu le poate lecui rănile, le poate umple inima cu dragoste şi îi poate ajuta să facă din nou căminul lor un colţ de rai. Şi cîtă bucurie au aceste suflete! Se pare că uneori dragostea e chiar mai caldă decît la început. Am fost prin aşa căminuri. Cînd îi întrebam cum se află, cu feţe senine şi cu inimi voioase dădeau din cap şi spuneau: „Acum, slavă Domnului, foarte bine!”

Conflictele au consecinţe foarte grave. începutul unei certe este ca slobozirea unor ape năvalnice, care pustiesc totul. De aceea, Biblia zice: „Curmă cearta înainte de a se înteţi”. Faceţi aceasta şi Dumnezeul păcii va fi cu voi.

Frumos este să cîntaţi împreună

27

PAŞI SPRE REFACEREA LEGĂTURILOR

FAMILIALE.

„… iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a ier­tat şi Dumnezeupe voi în Hristos” Ef. 4:32

„Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele şi nu ţi­neţi necaz pe ele” Col. 3:19

E un lucru foarte învederat că astăzi există un proces galopant de dezintegrare a familiei. Şi ce e mai rău e faptul că vestitorii Evangheliei, pastorii şi preoţii, sînt nepăsători în această privinţă. Latura vieţii de cămin e neglijată. Azi, cînd atacurile diavolului sînt îndreptate împotriva familiei, de ce ei nu observă aceasta ca să ia măsurile cuvenite? Cînd undeva apare ciuma, statul imediat mobilizează medici şi personal sanitar spre a combate molima. Plaga divorţurilor e mai grozavă ca ciuma, şi totuşi e tratată de cei mai mulţi cu indiferenţă.

Despre chinezi se spune că folosesc medicina pre­ventivă. Ei au doctorul casei care se îngrijeşte de sănătatea lor şi îşi primeşte plata cîtă vreme sînt sănătoşi, dar plata încetează cînd s-au îmbolnăvit. Ast­fel interesul medicului este să-i scape cît mai repede de boală, nu să-i ţină cît mai mult bolnavi. Noi ceialalţi folosim medicina curativă, adică după ce ne-am îmbol­năvit, chemăm doctorul să ne trateze şi îi plătim cîtă vreme sîntem bolnavi. Tulburările în familie sînt un fel de boală, o răceală a dragostei. Vestitorii Evangheliei ar trebui   să   aplice   medicina   spirituală   preventivă,   ca

28

să-şi păstreze familiile sănătoase, dar de multe ori nu aplică nici măcar medicina curativă spre a-i scăpa pe cei îmbolnăviţi.

Gilbert L. Guffin într-un articol „Păstorul ca sfătu­itor în căsătorie şi în familie”, publicat în revista „The Watchmann Examiner” din 3 apr. 1969, spunea că efor­turile pastorului ar trebui să fie:

1. Să prezerve familia.

2. Să clădească o viaţă sănătoasă în cercul familiei.

3. Să creeze înţelegerea şi într-ajutorarea mutuală.

4.  Să ajute familiile să găsească soluţii folositoare la problemele lor.

5.  Să vadă familiile aduse în bune relaţii cu Hristos şi Biserica Sa.

Richard Baxter într-o predică scrisă, intitulată „Pastorul reformat” pe care urma s-o ţină la o confe­rinţă a păstorilor în 1656, dar din cauză de boală n-a putut-o ţine şi a rămas doar scrisă, în introducere îşi arată propria sa metodă de lucru cu familiile. Fiecare zi de luni şi marţi, el o petrecea cu unele familii din biserica sa, nu în casele lor, ci în casa sa. Erau chemate mai din timp cîte 15-16 familii şi stătea personal cu ei de vorbă. Deşi avea peste 800 de familii în biserica sa, cunoştea problemele fiecărei familii şi căuta să-i ajute. Acest mare predicator al amvonului, ce predica cu atîta vervă, „ca un om din gura morţii către nişte oameni în pragul morţii”, îşi făcea timp să se ocupe de familiile bisericii sale. O, de am înţelege şi noi această nevoie urgentă a familiilor! Cînd o casă ia foc, oamenii aleargă cu găleţi cu apă să stingă focul, şi de multe ori reuşesc să facă aceasta chiar înainte de a veni pompierii. De ce nu fac şi membrii bisericilor aceasta cînd se iscă foc în viaţa de cămin a unora?

Aici voi căuta să arăt cîţiva paşi care trebuie făcuţi

29

pentru refacerea legăturilor familiale. Conflictele rup legăturile de dragoste din sinul familiei. Comunicarea e întreruptă, soţul şi soţia nu mai stau de vorbă. Starea aceasta e cit se poate de periculoasă, căci oferă prilejuri diavolului. De aceea trebuie curmată. Cu cît mai de grabă, cu atît mai bine. Iată ce trebuie să facă cei doi soţi:

1. FIECARE SĂ-ŞI DEA SEAMA CĂ ARE NEVOIE DE CORECTARE. Traseul ce trebuie” să-1 urmeze rachetele care poartă sateliţi sau nave cosmice în spaţiu e calculat cu mare precizie de computere. Şi totuşi pe parcurs se întîmplă devieri, care trebuie corectate, altfel se dă peste cap tot proiectul. Nu odată Centrul Spaţial din Huston a anunţat că a trebuit să facă astfel de corectări. Dacă o rachetă, dirijată cu atîta grijă în spaţiu unde nu sînt furtuni sau obstacole, şi totuşi se produc devieri, cu cît mai mult se produc devieri în mersul cu barca familiei pe marea vieţii, bîntuită de furtuni şi valuri năpraznice? Zi de zi, noi avem nevoie de corectări. Biblia e cartea care ne poate ajuta la aceste corectări. In a 11-a epistolă către Timotei, ap. Pavel scrie: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire”. Cuvintele „să îndrepte”, pot fi traduse tot aşa de bine cu cuvintele „să corecteze”. Priviţi-vă traseul vieţii de familie în lumina Cuvîntului sfînt şi corectaţi-vă. Nici unul nu e desăvîrşit, aşa că e bine să vă daţi seama fiecare de partea sa de vină spre a o putea corecta. Altfel, drumurile vi se despart, ajungeţi la divorţ.

2. FIECARE TREBUIE SĂ AIBĂ DORINŢA DE ÎNDREPTARE. Prin devieri în vorbe, în gesturi, în atitudine, în comportare sau în acţiuni v-aţi izbit, v-aţi rănit sufleteşte. Cînd doi şoferi ce merg pe benzi paralele pe marile autostrăzi fac mici devieri, îşi freacă

30

maşinile. Dacă într-o fracţiune de secundă nu îndreaptă volanul, se nenorocesc amîndoi. Aşa e şi în cămin. De aceea, fiecare trebuie să aibă dorinţa de îndreptare. Cînd un tablou sau o statuie de mare valoare dintr-un muzeu suferă deteriorări, sînt chemaţi artişti experţi să facă restaurarea. Cînd în mai 1972, Laszlo Toth, un geolog maghiar, cu zece lovituri de ciocan a sfărîmat braţul drept şi partea stîngă a feţei statuiei lui Michelangelo denumită „Pieta”, din bazilica Sf. Petru, Vaticanul, cu sume enorme, a făcut restaurarea ei. Şi retaurarea a fost atît de reuşită încît Deoclecio Redig de Campos, directorul Muzeului Vaticanului a zis: „Numai un expert, la o examinare foarte apropiată, poate observa că acolo a fost o stricăciune.”

Trebuie să avem dorinţa de îndreptare, de restaurare a căminului. Aceasta e o artă mult mai mare decît restaurarea oricărei piese de muzeu. Această restaurare nu dă statuia moartă „Pieta”, ci îl poate da pe Michelangelo, ce a dăltuit Pieta. De aceea face să ne luăm timp şi să cheltuim orice pentru restaurarea căminului. Dar e necesar să fie această dorinţă la cei doi soţi. Ea duce la lecuirea rănilor, la restabilirea bunelor relaţii în familie.

3. FIECARE TREBUIE SĂ-ŞI RECUNOASCĂ VINA SA. De obicei, după producerea conflictului, cei doi se acuză reciproc. Fiecare îl vede vinovat pe celălalt. Aşa e în cămin, aşa e la Naţiunile Unite. Cînd a fost conflictul între arabi şi evrei, arabii au acuzat pe evrei şi evreii au acuzat pe arabi. Chiar în Eden, Adam a acuzat pe Eva, iar Eva a acuzat şarpele. Aşa e omul nu vrea să-şi recunoască vina. Dumnezeu, prin proorocul Ieremia, cerea lui Israel: „Recunoaşte-ţi numai nelegiuirea” (Ier. 3:13). Dar soţii se acuză şi acuzarea   înrăutăţeşte   situaţia.   E  mult  mai  bine  să

31

tăceţi cîteva clipe şi fiecare să cugete la vina lui. In lucrarea mea cu soţi certaţi, aceasta era întotdeauna partea cea mai grea, căci fiecare era gata să acuze, nu să se recunoască vinovat. întotdeauna le ceream să-mi spună fiecare vina sa. E bine să identificaţi ofensa produsă celuilalt. Priveşte în oglinda memoriei tale şi vezi nu ţi-ai minţit soţul, soţia? Nu l-ai jignit prin cuvinte sau prin atitudine? Nu cumva ţi-ai descărcat nervii sau ai produs descărcarea nervilor? Nu ai călcat orînduirea divină a dragostei sau a ascultării? Pentru identificarea ofensei, e bine să te pui în situaţia celuilalt, să priveşti prin ochii lui sau a ei întreaga situaţie, conflictul în cauzele lui de suprafaţă şi de adîncime. Recunoaşte-ţi vina ta. Recunoaşte că dacă n-ai fi fost tu, nu s-ar fi produs conflictul, căci pentru ceartă trebuie două persoane. Nimeni nu se ceartă singur. Deci, vezi în toată sinceritatea care e partea ta de vină. Nu căuta să o diminuezi pe a ta şi să o măreşti pe a celuilalt. Fii obiectiv. Aşează-te în lumina prezenţei lui Dumnezeu şi priveşte numai la partea ta de vină. Dă-ţi seama că refacerea căminului depinde de acest pas.

4.FIECARE TREBUIE SĂ-ŞI CEARĂ IERTARE. Ştiu că unii nu sînt de acord în această privinţă. Ei spun că trebuie să-şi ceară iertare numai cel ce a greşit, cel ce a cauzat conflictul în familie. Dar orice ceartă se petrece între doi sau mai mulţi. Unul e vinovat că a declanşat cearta, celălalt că s-a lăsat antrenat în ceartă. Vina e aproape deopotrivă. Oricine judecă la rece problema îşi dă seama că pentru împăcare în familie e necesar ca ambele părţi să-şi ceară iertare. E necesar ca ambii să se umilească, nu numai unul. Aceasta duce la refacerea relaţiilor.

Greutatea mare e cine să fie primul. Toţi doresc să fie primul în alte lucruri, dar nu în a se umili. A-ţi cere

32

iertare e un act de umilire şi fiecăruia îi este greu să-1 facă. Natural ar fi ca cel ce a provocat conflictul să fie primul. Dar uneori persoana aceasta nu e gata. Atunci e bine ca celălalt să fie primul. Au fost multe cazuri cînd principalul vinovat a căzut în împietrire şi nu şi-ar fi cerut niciodată iertare, dar umilirea celuilalt 1-a doborît. Un tată a avut conflict cu fiul său căci era rău şi neascultător. Relaţiile între ei s-au rupt. Cîteva zile n-au vorbit. Intr-o seară, tatăl 1-a chemat de o parte şi i-a zis: îmi pare rău de tot ce s-a întîmplat între noi. Sînt vinovat. Nu te-am iubit cum trebuia să te iubesc. Dacă te iubeam mai mult şi tu te purtai altfel faţă de mine. Te rog iartă-mă!”. Cuvintele tatălui scăldate în lacrimi, au frînt inima fiului, care s-a ridicat de pe scaun, zicînd: „Nu, nu tu eşti vinovat, ci eu. A mea e toată vina. Eu am cauzat cearta. Te rog, te rog iartă-mă!” Dacă tata nu făcea pasul acesta, poate ar fi trecut luni sau ani şi fiul nu ar fi fost gata să-şi ceară iertare. în unele familii soţia e rea, gîlcevitoare şi mîndră. Ea nu e gata să-şi ceară iertare. Ce poate să facă soţul, să se umilească el? Da, căci duhovniceşte cel mai mare e cel ce se umileşte mai mult.

Apoi are importanţă CUM îţi ceri iertare, cuvintele ce le foloseşti şi duhul în care le spui. Nu e bine să zici: „Eu am greşit, dar nici tu nu ai fost mai bun”. Aceasta reflectă mîndrie. La fel nu e bine să spui: „îmi pare rău, dar n-a fost numai vina mea”. Aceasta înseamnă că vrei să împărţi răspunderea, că umbli cu jumătăţi de măsură. Unii zic: „Dacă ţi-am greşit cu ceva, iartă-mă”. Ea arată lipsă de recunoaştere a vinei şi lipsă de pocăinţă. Condiţionalul „dacă” nu are ce căuta în cererea de iertare. Aceasta face de multe ori ca partea cealaltă să nu fie gata să acorde iertarea. Cererea de iertare trebuie făcută în adevărat duh de pocăinţă, cu zdrobirea inimii. Să fii adînc convins de vina ta in

33

faţa lui Dumnezeu şi a celeilalte părţi. Ţi se pare că vina ta e mai mică? Dar gîndeşte-te că poate tu ai mai multă lumină, atunci vina ta e mai -mare. Deci pocăieşte-te în faţa Domnului şi fii gata să-ţi ceri iertare. Nici Dumnezeu, nici oamenii nu dispreţuiesc o inimă zdrobită şi mîhnită (Ps.51:17).

Cererea de iertare e absolut necesară spre refacerea bunelor relaţii în familie sau între fraţi. Domnul Isus punea lucrul acesta chiar mai pe sus decît închinăciunea şi jertfa. El a zis: „Dacă îţi aduci darul tău la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău -sau soţul tău, soţia ta, tatăl tău – are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întîi de împacă-te… apoi vino de adu-ţi darul „(Mat. 5: 23,24). E vremea să aplicăm aceste cuvinte. Ele nu sînt pentru filozofare, ci pentru aplicare în viaţă. Dacă s-ar trăi acest adevăr, cîţi corişti nu ar trebui duminica viitoare să părăsească biserica, cîţi muzicanţi, cîţi membri, ba chiar cîţi preoţi şi pastori nu ar trebui să părăsească amvonul sau altarul spre a merge să-şi ceară iertare? Şi ce har, ce binecuvîntări s-ar revărsa actunci! Nu cumva şi tu ar trebui să pleci? Dar de ce să laşi pînă duminică, tu poţi să faci lucrul acesta chiar azi? Ţi-e ruşine să-ţi ceri iertare de la soţul sau soţia ta, de la’tatăl tău, de la fratele tău? O, nu, din contră, e ruşine că nu te-ai împăcat pînă acum. Căminul trebuie să fie colţ de rai, de aceea nici un preţ nu e prea mare pentru aceasta. Acum e timpul potrivit, alege şi cuvinte potrivite şi cere-ţi iertare.

Uneori însă, amîndoi sînt tari de cerbice şi împietriţi la inimă, nici unul nu e gata să-şi ceară iertare. In fiecare zi se întîrîtă mai mult unul împotriva celuilalt. Dacă mai sînt lăsaţi puţin, ajung la divorţ. In asemenea cazuri, e bine ca alţii, în dragoste, să intervină, să-i ajute.  Odată am intervenit într-o aşa

34

familie. Fiecare vedea numai vina celuilalt. Nici o umilire, nici o căinţa. Ajunseseră chiar să se separe, unul într-o cameră, altul în alta. Am căutat să arăt partea de vină a fiecăruia, dar nu voiau să accepte, nu voiau să-şi ceară iertare, nu voiau să se împace. Şi se făcuse tîrziu, trecuse ora unsprezece noaptea. Obosisem în lupta cu ei. Cu sufletul îndurerat de împietrirea lor, le-am spus: „Am vrut să vă ajut să vă împăcaţi. îmi pare rău că n-am reuşit. Numai Dumnezeu vă mai poate împăca.Dacă vreţi să ne plecăm pe genunchi înaintea Lui şi să ne rugăm”. Cumva le-a fost ruşine să zică nu. Amîndoi au dat din cap că da, să ne plecăm pe genunchi. Ne-am plecat, şi ce n-am putut face eu în cîteva ceasuri, Dumnezeu a făcut în cîteva minute. Ce frîngeri de inimă! Ce recunoaştere a vinei! Ce strigăte după iertarea Domnului au ţîşnit din sufletul lor! In faţa lui Dumnezeu n-au mai putut să reziste. Ceea ce mi se părea că e o luptă pierdută, Dumnezeu a preschimbat-o într-o mare biruinţă. Aşa lucrează El. De aceea, e bine să ajutăm pe alţii. „Ferice de făcătorii de pace”, a zis Domnul Isus.

5. Un alt pas e că FIECARE TREBUIE SĂ FIE GATA A IERTA. Am întîlnit cazuri cînd unul nu e gata nu numai să-şi ceară iertare, dar nici măcar să ierte pe celălalt. Aşa ceva e cu totul împotriva Cuvîntului sfînt. Domnul Isus Hristos a spus clar: „Dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Mat.6: 15). Şi dacă pe un străin mi se cere să-1 iert, cu atît mai mult trebuie să fac aceasta faţă de cei din casa mea. însăşi iertarea mea e condiţionată de felul cum eu sînt gata să iert pe altul. „Dacă iertaţi oamenilor greşelili lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre”   (Mat.   6:   14).   E   bine   să  dăm   importanţă

35

Cuvîntului sfînt, să-1 trăim.

Neacordarea iertării arată lipsă de dragoste. Dragostea e mult iertătoare. Tatăl fiului risipitor a fost gata să-i dea sărutul iertării chiar mai înainte ca fiul să-şi ceară iertare. Aşa e dragostea. Cînd nu e dragoste, soţul sau soţia nu poate ierta.

Unii motivează că nu pot ierta pe celălalt din pricina că a mai făcut aşa nu odată. Un soţ spunea despre soţie: „Aici face rele, şi aici plînge şi îşi cere iertare”. O soţie zicea despre soţ: „Nu-1 pot ierta, căci nu e de prima dată cînd îmi face aşa scandal”. De cîte ori sînt îndatorat să iert pe cel ce îşi cere iertare? Chiar şi ap. Petru a avut odată această întrebare: „Doamne, de cîte ori să iert pe fratele meu cînd va păcătui împotriva mea? Pînă la şapte ori?” Isus i-a zis: „Eu nu-ţi spun pînă la şapte ori, ci pînă la şaptezeci de ori cîte şapte” (Mat. 18:21,22). E bine şi în această privinţă să luăm Cuvîntul lui Dumnezeu ca îndreptar al vieţii.

Alţii nu vor cu nici un chip să acorde iertare. Toate rugăminţile rămîn zadarnice. Orice insistenţă se dovedeşte de prisos. El sau ea nu vrea să ierte. In asemenea cazuri e bine să se meargă pe fir spre a se descoperi nu cauza de suprafaţă, conflictul avut, ci cauza ascunsă, cea de adîncime. Soţul sau soţia nu vrea să se împace din pricina unui păcat nemărturisit. El sau ea a găsit pe altcineva de care şi-a legat inima şi acum vrea să divorţeze. Conflictul avut a fost provocat în mod intenţionat spre a avea pretext de despărţire; ar vrea ca taotă vina să cadă pe partea cealaltă, iar el sau ea să iasă basma curată. De aceea face caz de gravitatea vinei celuilalt şi că nu mai poate ierta. In fond, e nesinceritate, e murdărie ascunsă, păcate nemărturisite. Acestea împiedică acordarea iertării. Cum să ierte   cînd    abia   aşteaptă   să   se   vadă   despărţiţi?

36

In aşa cazuri avem de-a face cu o conştiinţă încărcată de vinovăţie, ca un buboi plin cu puroi. Trebuie luat la o parte şi deschis buboiul. Aceasta e prima urgenţă. Numai după ce s-a făcut curăţirea minţii de gînduri şi planuri nelegiuite, se poate trece la o împăcare reală. Am sesizat aceasta fiindcă unii sînt nesinceri şi caută să inducă în eroare şi pe cei din familie şi pe cei din biserică.

6. Alt pas e că FIECARE TREBUIE SĂ UITE GREŞELILE CELUILALT şi să nu le mai pomenească niciodată. Aşa iertarea e deplină. Numai aşa se pot reface legăturile rupte. Dumnezeu spune prin proorocul Isaia: „Eu, Eu îţi şterg fărădelegile pentru Mine şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale”(Is.43:25). Iar Solomon zice: „Cine acoperă o greşeală, caută dragoste, dar cine o pomeneşte mereu în vorbirile lui, dezbină”(Prov.l7:9). Şi tot el zice: „înţelepciunea face pe om răbdător şi este o cinste pentru el să uite greşelile.”(Prov. 19:11)

Noi sîntem mîntuiţi ai Domnului, dar nu desăvîrşiţi. Iacov zice: „Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvîrşit, şi poate să-şi ţină în frîu tot trupul”(Iac.3:2). In cămin, dacă vrem să avem pace, bucurie, viaţă frumoasă, e bine să evităm a scoate în evidenţă greşelile celuilalt. Aceasta nu ajută. Dar poate cineva va zice: „Bine, frate, dar cum se poate să le laşi mereu să se înmulţească?” Nu, eu nu zic aceasta, dar o greşală care a fost recunoscută şi pentru care şi-a cerut iertare, nu eu, ci Biblia spune că nu mai trebuie să o pomenim. Iar despre celelalte greşeli, e bine să le scoatem întîi din viaţa noastră, apoi să ajutăm pe alţii să le scoată pe a lor. Aceasta cere multă gingăşie. Iţi aduci aminte cu cîtă grijă şi răbdare ţi-a scos mama un ghimpe ce ţi-a intrat   în   deget  sau  în  picior?   Ştia   că  trebuie   să-1

37

scoată, dar lucra uşor ca să nu te doară. Aşa trebuie să procedăm şi cu scoaterea din viaţă a unor greşeli ce se repetă sau a unor obiceiuri nepotrivite. Nu încerca să le scoţi cînd eşti nervos, ci cînd sînteţi în cea mai bună părtăşie. Atunci spune-i cît te îndurerează lucrul cutare sau cutare. Ţine seama că tonul face muzica. Tonul contează nespus de mult la o aşa operaţie. Tonul dă în vileag ce vrei prin arătarea greşelii: să umileşti persoana respectivă sau să o ajuţi să scape de ea. In tot cazul, nu fiţi vînători de greşeli, ci căutaţi să observaţi părţile bune, pe acestea pomeniţi-le şi încurajaţi dezvoltarea lor. întunericul nu se alungă cu ciomagul, ci aducînd lumina blîndă şi tăcută înlăuntru. Fiţi lumini, iar greşelile ce le-aţi iertat, nu le mai pomeniţi. Aşa cere Cuvîntul lui Dumnezeu. Ascultaţi-1! Aceasta vă ajută să vă refaceţi bine legăturile familiale şi să transformaţi căminul vostru într-un colţ de rai.

7. Şi încă un pas, FIECARE SĂ VEGHEZE SPRE A EVITA CONFLICTELE. In urma cererii de iertare şi a acordării iertării, relaţiile se refac, dar sînt foarte firave. De aceea se cere multă grijă, multă veghere ca să nu daţi prilej diavolului să vă tulbure; să nu vă fure bucuria din cămin. Trebuie să ştiţi că el va veni şi va da tîrcoale, va căuta să agite pe unul sau pe altul. Păstraţi-vă calmul. Aici e adevăratul eroism. „Cel încet la mînie preţuieşte mai mult decît un viteaz, şi cine este stăpîn pe sine, preţuieşte mai mult decît cine cucereşte cetăţi” (Prov.l6:32).

Cînd omul stă de strajă, nu e luat prin surprindere şi poate face faţă situaţiei. Cînd un picior a fost frînt, pe acela îl păzeşti în mod deosebit. Relaţiile familiale care au fost rupte, trebuiesc ocrotite cu multă grijă. Trebuie să treacă o vreme pînă se consolidează. Evitaţi orice cuvînt rău. Evitaţi ridicarea tonului. Evitaţi enervările.

38

Şi chiar dacă unul e ispitit să ridice tonul, celălalt să-şi păstreze calmul şi să vorbească frumos. Nu uitaţi că un răspuns blînd potoleşte mînia(Prov.l5: 1). E aşa de bine, aşa de frumos să trăieşti în pace,în dragoste! Faceţi din căminul vostru un loc al păcii, unde cînd vă retrageţi din viitoarea vieţii, să vă simţiţi bine, să aveţi adevărata destindere şi o dulce părtăşie. Soţ şi soţie, părinţi şi copii, prin dragoste, care e legătura desăvîrşirii, să vă bucuraţi unii de alţii, să vă fericiţi. Nu uitaţi însă că Hristos Domnul e pacea noastră. Fără El, viaţa e zbuciumată. Păcatul nu fericeşte, ci tulbură. „Cei răi sînt ca marea înfuriată, care nu se poate linişti şi ale cărei ape aruncă afară noroi şi mîl, zice Domnul”(Is.57: 20). Doriţi să aveţi un cămin mai bun decît pînă azi? Intronaţi-L pe Hristos ca Domnul în căminul vostru şi prin el căutaţi să aveţi adevărata părtăşie unii cu alţii. Atunci cu adevărat veţi putea cînta:

Cu palate scumpe eu nu aş schimba

Coliba mea mică pe ele n-aş da.

Aici aud graiul iubiţilor mei

Şi inima-mi cu-a lor

Se-avîntă spre cer.

O, familia mea, nu-i în toată lumea

Ca-n locuinţa mea.

39

CE PUTEM FACE CA SÂ AVEM UN CÂMIN MAI FERICIT?

„Să căutaţi să trăiţi liniştiţi” 1. Tes:4.11

Ce putem face? Aceasta e marea întrebare a multora. Unii şi-au urît zilele din cauza relei convieţuiri. Unele soţii trăiesc mereu cu groaza că acum, acum vine soţul şi iarăşi face scandal. Altele plîng în ascuns şi se topesc. Unii soţi preferă să petreacă ore întregi la bufet, numai să nu vină acasă, căci sînt sătui de gîlceava soţiei, care e ca o straşină ce picură într-una. Aceştia îşi văd deja căminul ruinat şi mereu se gîndesc la divorţ. Alţii n-au ajuns chiar aici, dar nu sînt departe. Părtăşia dintre ei lipseşte. Se aşează la masă, mînîncă împreună, dar nu vorbesc, sînt muţi. De ochii altora caută să facă faţă, iau o mască pentru ca nimeni să nu ştie, dar în inima lor nu mai au pic de dragoste unul pentru altul. Nu demult o tînără soţie, într-un moment de sinceitate, mi-a spus: „Nu-1 mai iubesc, dar încă stau cu el, nu ştiu pînă cînd voi putea face aceasta.” Alta proaspăt devenită mamă, îmi spunea: „Am făcut o mare prostie că m-am căsătorit cu Vasile”. într-adevăr Vasile a alunecat pe panta beţiei. A avut posibilitatea să se întoarcă la Domnul şi n-a vrut. Acum diavolul îşi bate joc de el, şi căminul e măcinat tocmai la fundaţie.

E adevărat că situaţia în asemenea cazuri nu e roză. Totuşi nu trebuie să ne lăsăm duşi de valul disperării, ci trebuie să facem faţă situaţiei. Cu cîţiva ani în urma, aranjasem cu un frate predicator american să mergem împreună la o retragere a păstorilor în nordul

40

Californiei. Cînd m-am dus la ei acasă, înlăuntru era un lighean şi puţin în altă parte o găleată. Ei şi-au cerut scuze, căci tocmai plouase şi acoperişul fiind puţin stricat în două locuri, picura în cameră. Ei nu au părăsit casa din cauza aceasta, ci au căutat să facă faţă situaţiei, iar după aceea să repare acoperişul. Aşa trebuie procedat şi în viaţa de cămin. Lucrurile se pot îndrepta. Cum anume? Ce se poate face ca să avem un cămin mai fericit? Iată cîteva lucruri:

1. REVENIREA LA DRAGOSTEA DINTÎI. în cele spirituale, Domnul Isus spunea bisericii din Efes, care era harnică şi răbdătoare: „Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintîi”. Şi în cămin trebuie pus acelaşi diagnostic şi trebuie prescrisă aceeaşi reţetă pentru însănătoşire. înapoi la dragostea dintîi. Ţi-aduci aminte ce frumoase au fost primele zile, primii ani ai căsniciei? Aşa trebuie să fie mereu, ba încă mai frumos. Dar şi dragostea e ca o plantă, trebuie udată mereu. Acum cîteva minute am fost de am udat în grădină. Aici fiind zonă subtropicală, razele soarelui sînt mult mai tari, şi plantele şi florile trebuie udate zilnic, altfel se pîrjolesc. Dragostea multora a ajuns pîrjolită, fiindcă n-a mai fost udată. îndemnul Bibliei poate fi mult binecuvîntat. Revenirea la dragostea dintîi e posibilă în viaţa de familie. Eu am văzut-o instaurată în atîtea căminuri. Şi ce bucuroşi erau! Ce bine se simţeau împreună! Unde e dragoste, viaţa înfloreşte, e frumoasă, e colţ de rai. Se mai ivesc probleme şi necazuri, dar dragostea întotdeauna găseşte soluţii pentru toate. Răcirea dragostei, de obicei, survine în urma prea multelor ocupaţii. El nu vede decît lucrul său, cîştigarea de bani şi nu are timp pentru soţie. Uneori nici cina nu o iau împreună. Ba chiar şi cînd soseşte acasă el ia ziarul şi citeşte şi soţia

41

se simte neglijată. In alte căminuri, ea e prea ocupată, şi cu serviciu, şi cu bucătăria, şi cu copiii, astfel că nu mai stă de vorbă cu el şi atunci el se simte neglijat. Aduceţi-vă aminte că dragostea vi s-a aprins stînd de vorbă, privindu-vă unul pe altul. înapoi la aceleaşi lucruri. Faceţi-vă timp unul pentru altul. Deci, dacă doreşti să ai un cămin mai fericit, recunoaşte-ţi vina ta în faţa Domnului că ţi-ai părăsit dragostea dinţii şi în chip sincer recunoaşte aceasta şi în faţa soţiei sau soţului. Să n-ai impresia că ai aceasta e o umilire, din contră acesta e începutul înălţării. Umilitor e faptul că ţi-ai neglijat soţul sau soţia, că ai fost rece faţă de jumătatea ta. Meditează cum vrei tu să fii iubit şi atunci iubeşte tu aşa (Mat.7: 12). Acesta trebuie să fie lucrul primordial în viaţa de familie. Banii pot să lipsească, sănătatea poate să lipsească, dar nu dragostea. De aceea, dacă îţi dai seama că în căminul vostru dragostea a răcit, inima ţi-e îngheţată, vino tu în faţa Domnului, încălzeşte-te la jarul dragostei divine şi celălalt va simţi schimbarea, cum simte natura razele calde ale soarelui de primăvară şi totul prinde o nouă viaţă, totul înfloreşte. Acesta e primul pas pentru un cămin mai fericit.

2. Un alt lucru foarte important este APRECIEREA. In Proverbele lui Solomon cap.31 se vorbeşte despre soţia harnică şi descrierea se încheie cu cuvintele: „Răsplătiţi-o”… adică recunoaşteţi-i munca, apreciaţi-o. Cum zahărul sau mierea îndulceşte ceaiul, aşa aprecierea îndulceşte viaţa în cămin. A băga de vină pentru orice fleac, înseamnă a amărî inima celuilalt. Şi mulţi fac aceasta zi de zi. E rău. Din contră, căutaţi să îndulciţi atmosfera prin aprecieri. Nu vă costă nimic şi cîştigul e atît de mare. In Prov. 30: 28-29 se arată aprecierea unei bune soţii şi bună mamă:  „Fiii ei se scoală şi o numesc fericită;

42

el se scoală şi-i aduce laude, zicînd: „Multe fete au o purtare cinstită, dar tu le întreci pe toate”. Oare tu nu găseşti pricini de apreciere? Numai cînd nu vrei, nu le găseşti.

Intr-o biserică era o soră bună credinciosă, care întotdeauna avea cuvinte de apreciere către predicatorul bisericii. Toţi ceialalţi membrii ştiau obiceiul acestei surori. Intr-o Duminică dimineaţa, s-a întîmplat că predicatorul a fost foarte slab la predică. Cîţiva tineri s-au oprit lîngă uşă să audă ce va zice acum această soră. Cînd a ajuns la uşă şi a dat mîna cu păstorul, ea a avut un cuvînt de apreciere, zicîndu-i: „Aţi avut un text minunat astăzi!” Dacă vrem, întotdeauna putem găsi motive de apreciere.

Observă ce a făcut celălalt, cum s-a ostenit, chiar dacă lucrarea n-a reuşit prea bine; ţine seama de timpul cheltuit, de intenţia avută. Aceasta va face să se creeze în inima celuilalt o stare de satisfacţie, de mulţumire. Solomon zice: „Limba dulce este un pom de viaţă”(Prov.l5: 4), iar despre cel cu inima mulţumită zice că are un ospăţ necurmat. Aici în America, se pare că uneori aprecierea e dusă la extremă, şeful mereu te laudă, iar oamenii se simt bine primind apreciere pentru ceea ce a făcut şi pe plan psihologic se face o bună legătură între unul şi altul. In pilda talanţilor, Domnul Isus spune că stăpînul a zis celui ce a cîştigat alţi cinci talanţi şi celui ce a cîştigat alţi doi talanţi: „Bine, rob bun şi credincios, ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri”. încercaţi şi voi metoda aceasta. E biblică. Nu vă costă nimic şi totuşi vă ajută să aveţi un cămin mai fericit. Apreciaţi munca, apreciaţi curăţenia, apreciaţi florile, apreciaţi mîncarea. Tata Cristea avea obiceiul, ca după ce gusta prima lingură de mîncare, să spună: „mîncare regească!” In loc de critică: „Iar nu ai sărat

43

destul mîncarea” sau „De ce nu ai pus mai mult oţet pe salată?” e bine să apreciezi că ţi-a lăsat ţie libertatea să ţi-o potriveşti după gustul tău. Gîndeşte-te ce ar fi fost dacă s-ar fi scăpat să pună cu ceva mai multă sare sau oţet?

Aprecierea mişcă şi inima împietrită, o cîştigă. Un frate avea o soţie necredincioasă. Intr-o duminică, în bisericuţa lor venise un frate din altă localitate, pe care fratele acesta 1-a invitat la el la masă. Cînd au ajuns acasă şi 1-a văzut soţia, s-a făcut foc. L-a chemat în bucătărie şi l-a certat pe soţ că de ce i-a adus musafir la masă. înfuriată a spus că n-are să-i dea decît ciorbă de roşii. Cînd a pus înaintea fratelui ciorba, ea s-a scuzat că n-are ceva mai bun, dar fratele musafir musafir a apreciat-o că i-a făcut ciorbă de roşii, căci peste tot pe unde a fost, l-au servit numai cu carne şi că dacă şi ea ar fi avut carne, nu ar fi putut să mînînce, însă ciorba de roşii e tocmai binevenită. Pentru moment ciudoasă cum a fost, cînd musafirul a ieşit după ceva în bucătărie, ea a zis: „Ei, dacă ştiam şi eu îi dădeam carne!” Totuşi mai tîrziu, inima ei a fost înfrîntă, ea şi-a văzut răutatea ei şi bunătatea celuilalt care a fost mulţumit şi a ştiut să aprecieze chiar şi ciorba de roşii. Deci chiar dacă ţi se face ceva în ciudă, poţi găsi o pricină de apreciere şi astfel îl dezarmezi, înfrîngi puterea răului. Căutaţi să folosiţi mai mult aprecierea.

3. FIŢI COMUNICATIVI. Lipsa de comunicare e o mare pacoste în multe familii. Soţia vine obosită de la serviciul ei, dar trebuie să se apuce să facă mîncarea, căci peste jumătate de oră soseşte soţul. El cînd vine la fel e obosit, ba chiar şi indispus căci a avut o şedinţă unde a fost criticat. De aceea, cum soseşte, doar o salută şi trece în sufragerie unde se trînteşte pe sofa. Ea îl vede şi îşi dă seama că nu e în toane bune şi tace, 44

nu îndrăzneşte să-1 întrebe. El tace la fel, şi atmosfera dintre ei e rece. Lipsa de comunicare slăbeşte temelia căminului, produce nemulţumiri, trezeşte bănuieli şi poate face pe cei doi să apuce pe căi diferite. învăţaţi să vorbiţi mai mult în familie. Fiţi deschişi şi împărtăşiţi împreună şi bucuriile şi necazurile. Aceasta vă va ajuta să vă sudaţi mai bine împreună, să vă bucuraţi unul de succesele celuilalt să va întristaţi de nereuşitele celuilalt. In alte cuvinte să împărtăşiţi aceeaşi soartă. Aceasta va aduce un nou suflu în cămin. Mai ales cînd cei credincioşi îşi împărtăşesc binecuvîntările din ziua respectivă, cum Dumnezeu i-a folosit spre binele altora, cum i-a ocrotit cum le-a răspuns rugăciunii, prin aceasta devin mai apropiaţi, mai uniţi, mai fericiţi. Pentru slujbă, pentru bani daţi 8-10 ore pe zi, e bine să daţi şi pentru consolidarea căminului măcar jumătate de oră pe zi. Lăsaţi-le toate la o parte şi staţi de vorbă. Trebuie să înţelegi că soţul, soţia are nevoie nu numai de banii tăi, ci de tine însuţi, de părtăşia ta.

Comunicaţi-vă unul altuia dorinţele, gîndurile, planurile de viitor. Cei doi trebuie să fie una. Insă nu se poate ajunge la această unitate fără această părtăşie. Uneori poate veţi avea vederi diferite, aceasta fiindcă fiecare îşi are personalitatea sa, dar şi aceasta e necesar, căci numai exprimîndu-vă opiniile, puteţi ajunge la armonizarea lor. Nu aţi văzut cum instrumentiştii fac acordarea viorilor? Unul trage cu arcuşul pe coarda la, iar celălalt ciupeşte coarda la şi o potriveşte pînă sună întocmai. Cîteodată una e dezacordată, iar în unele cazuri amîndouă. Atunci se ia diapazonul ca sunet standard. Aceasta se poate întîmpla şi în cămin. Diapazonul nostru e Biblia. După ea trebuie să ne acordăm vederile, gîndurile şi toate planurile noastre. Cei doi, soţul şi soţia, nu sînt doi parteneri desăvîrşiţi,

45

ci ei trebuie să dorească aceasta. Fiecare să fie gata să renunţe la părerea sa pentru binele căminului. Prin părtăşia în dragoste, această armonizare se face în chip minunat. Şi avînd armonizarea, căminul devine mai fericit, viaţa mai frumoasă, convieţuirea mai dulce. Pentru o aşa viaţă ne-a făcut Dumnezeu. Şi după o aşa viaţă tînjesc atîţia soţi si soţii. Este în puterea voastră să schimbaţi atmosfera din căminul vostru. Fiţi mai comunicativi. Aduceţi-vă aminte că la început dragostea voastră s-a aprins stînd de vorbă unul cu altul. Şi tot aşa dragostea se întreţine. Numai aşa ajungeţi să aveţi „aceleaşi simţăminte”, cum zice Scriptura. Atunci căminul devine un colt de rai.

4. CĂUTAŢI SĂ AVEŢI FRÎNĂ LA LIMBĂ. Uitaţi-vă bine în căminul vostru şi veţi constata că mult necaz produce limba. Cită iritare, cită aţîţare, cîtă rănire, cîtă amărăciune nu produce acest mic mădular! De aceea, dacă doriţi să aveţi un cămin mai fericit, căutaţi să vă înfrînaţi mai bine limba. Automobiliştii, dimineaţa cînd ies din curte, îşi încearcă întîi frîna, nu cumva peste noapte să fi pierdut lichid şi încadrîndu-se în trafic cu trei sau patru benzi, să se pomenească fără frînă, căci atunci aproape sigur face accident. Mi-aduc aminte că în Chicago, cu mai mulţi ani în urmă, fusesem la frate-meu, la Alexa, iar cînd am plecat n-am verificat frîna şi pe autostradă cînd m-am înscris, am constatat că nu am frînă. Am fost îngrozit, m-am rugat Domnului să mă păzească şi mereu m-am păstrat la distanţă de cel din faţa mea. Niciodată nu am condus cu aşa mare atenţie ca atunci.

Foarte mulţi nu au frînă la limbă şi mereu produc accidente. Unii pe care i-a accidentat de ani de zile, nici acum nu s-au vindecat. Şi răul mare e că cele mai multe accidente se petrec în aria mică a căminului. Uneori Nicu e fără frînă, uneori Doina. Şi culmea, sînt

46

zile cînd amîndoi nu mai au frînă şi atunci să auzi cum fac bum-bum încît aud toţi vecinii. Poate rîdeţi, dar nu e de rîs, ci de plîns. Cei doi nu numai că fac de ruşine mărturia creştină, dar se rănesc rău unul pe altul. Limba taie mai adînc decît sabia. De aceea vă spun că dacă vreţi să îmbunătăţiţi situaţia din căminul vostru, dacă doriţi să aveţi un cămin mai fericit, căutaţi să vă înfrînaţi mai bine limba. Mai bine muşcă-ţi limba, răneşte-te tu decît să răneşti pe altul.

Domnul Isus a zis: „Veghiaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită”. Aplicaţi adevărul acesta şi la limbă. Iacov spune că „limba este un foc… Iată un foc mic ce pădure mare aprinde!”(Iacov 3:5,6) Deci, cu atît mai mult trebuie să veghiem asupra ei să nu producă incendiu sau explozie.

5. CĂUTAŢI SĂ EVITAŢI CEARTA. Unii soţi se gîndesc: ce aş putea să fac cu Eva mea că e foc în privinţa aceasta. Alte soţii se gîndesc: ce aş putea face cu al meu că mereu e cu capsa pusă, gata de explozie. Dacă doriţi să aveţi un cămin mai fericit, puteţi, cu toate că cealaltă jumătate vi se pare că provoacă accidentele. Fiţi atenţi şi dacă observaţi că celălalt e cu frîna defectă, nu staţi în calea lui. E mare lucru să eviţi. Ni se cere multă înţelepciune şi veghere spre a nu accepta provocarea. Cunosc un caz petrecut nu demult. Felicia dăduse nişte bani unei familii, ca împrumut pentru plata chiriei. Au trecut vreo două luni şi respectivul nu şi-a achitat datoria, dar se gîndea să-şi cumpere maşină. într-o seară, Felicia în timp ce aşeza masa lui Pascu, soţul ei, ea s-a făcut foc că de ce el n-a cerut banii de la persoana respectivă. Pascu liniştit a spus două trei vorbe să o liniştească, dar ea s-a aprins mai rău. Văzînd că e pericol să se aprindă şi el, a lăsat masa şi s-a dus în altă cameră. A preferat să fie mai bine    flămînd    decît    să    se    certe.    Pentru    cearta

47

întotdeauna e necesar să fie doi. Felicia singură a bombănit o vreme; dar s-a liniştit. După vreo oră s-a dus la el şi i-a cerut iertare. Deci, chiar şi unul singur dacă îşi înfrînează limba, poate contribui la fericirea căminului. Acesta e un pas foarte important. Apoi trebuie ajutat şi celălalt să înveţe să-şi înfrîneze limba. Nu de mult am stat de vorbă cu un frate, care nu prea are frînă la limbă, iar soţia are de suferit din cauza aceasta. Am căutat să-1 fac să-şi dea seama că nu e bine aşa. La început a încercat să pună vina pe fire, că are fire iute ca Petru, dar nu i-am acceptat scuza. I-am spus că şi eu am fire de Petru, însă noi trebuie să avem frînă la limbă, ca să putem fi pildă pentru alţii şi binecuvîntări în casele noastre.

Viaţa creştină şi căminul creştin e atacat vehement de vrăjmaşul, şi nu odată se întîmplă că dacă unul nu veghează, cade în ispită, dar atunci celălalt trebuie să fie treaz. Decît să accepte provocarea la ceartă, e mai bine să treacă în altă cameră şi să se roage. In Ps.34: 12 este o întrebare pentru toţi soţii şi toate soţiile: „Cine este omul care doreşte viaţa şi vrea să aibă parte de zile fericite?” Ai şi tu dorinţa aceasta? Atunci ascultă îndemnul: „Fereşte-ţi limba de rău… caută pacea şi aleargă după ea”. Iar în epistola lui lacov cap.l: 26 este scris: „Dacă crede cineva că este religios şi nu-şi înfrînează limba, ci îşi înşală inima, religiunea unui astfel de om este zadarnică”. Cuvintele acestea sînt cam tari. Deci, băgaţi de seamă că dacă nu aveţi frînă la limbă, ajungeţi pînă în iad. E bine să ascultaţi de Cuvîntul Domnului şi atunci căminul vă va fi fericit, un colţ de rai, iar după plecarea de aici veţi ajunge în deplinătatea raiului lui Dumnezeu.

6. Ce puteţi face ca să aveţi un cămin mai fericit? CULTIVAŢI O VORBIRE FRUMOASĂ. înfrînarea limbii e absolut necesară, dar aceasta e mai mult o

48

parte negativă: să nu vorbeşti pe ton ridicat, să nu răneşti pe soţul sau soţia ta. Dar ap. Pavel nu se opreşte la partea negativă, ci zice: „Nici un cuvînt stricat să nu vă iasă din gură, ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-1 aud”(Ef.4: 29). Toţi cei din jurul nostru au nevoie de un cuvînt bun. Sînt soţi, sînt soţii care tînjesc după un cuvînt bun. Căminul e locul unde se poate cultiva vorbirea frumoasă. Nu, nu e de-ajuns să-ţi infrînezi limba, e necesar să dai ceva bun. Limba e un dar de la Dumnezeu, folosiţi-o în bine. Sînt familii unde nu e ceartă, dar e o vorbire vulgară, cu epitete pipărate şi nici un cuvînt bun. Aceasta e o stare rea care nu fericeşte căminul. El vine de la serviciu şi pînă e gata mîncarea, trece în cameră şi se odihneşte. E chemat la masă, el vine cu ziarul şi îl întinde pe o parte a mesei iar în timp ce mînîncă, citeşte noutăţile zilei. Nici un cuvînt bun nu se aude. Poate fi un aşa cămin colţ de rai? Desigur că nu. Nu vă costă nimic ca să îmbunătăţiţi starea din căminul vostru. Dar trebuie să vreţi aceasta. Ca să poţi da altora un cuvînt bun spre zidire, trebuie tu să-1 ai. Căci niciodată nu poţi da ce nu ai. Ca să ai un cuvînt bun, trebuie să-1 cultivi. De ce să ai în gura ta doar spini şi pălămidă cu care să înţepi pe toţi, cînd poţi să ai ceva mai bun? Celor din Colose, ap.Pavel le scria: „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare”(4:6). Dacă spune „totdeauna” aceasta înseamnă că şi în cămin. Unii se pare că în afară caută să aibă o vorbire cu har, dar acasă numai cu sare. Nu e bine. Ca vorbirea să-ţi fie cu har trebuie mereu să te apropi de Izvorul harului. Cel care primise un musafir noaptea tîrziu şi nu a avut pîine ca să-i pună înainte, s-a dus la prietenul lui şi 1-a sculat din pat ca să-i împrumute pîine. Nu ai un cuvînt bun în căminul tău? De ce nu îl ai? Fiindcă ai neglijat

49

partea aceasta. Intr-o grădină neglijată cresc bălăriile şi spinii. Dacă nu e colţ de rai căminul, vina e a voastră. Dumnezeu vă vrea fericiţi, dar trebuie să vreţi şi voi. De cîte ori aţi îngenunchiat amîndoi şi v-aţi rugat în mod deosebit pentru aceasta? De cîte ori aţi zis: „Doamne, dă-ne un cuvînt bun unul pentru altul?”

Ca să ai un cuvînt bun nu ţi se cere să ai multă educaţie. Sînt mulţi cu educaţie, care în familie au o vorbire de bădărani. Vorbirea bună nu vine de la cap, ci de la inimă. Domnul Isus Hristos a zis: „Căci din prisosul inimii vorbeşte gura” (Mat. 12: 34). Uitaţi-vă la cea mai înapoiată femeie cum vorbeşte de dulce copilaşului ei. Vorbele ei vin din dragostea caldă a inimii pentru odorul ei. Aduceţi-vă aminte ce frumos aţi vorbit unul altuia înainte de logodnă şi chiar după logodnă? De ce? Fiindcă aveaţi dragoste în inimă. Şi dragostea fericeşte viaţa. Cuvîntul vostru unul către altul trebuie să fie expresia continuă a dragostei voastre. Aşa cum se pune gunoi la rădăcina pomilor ca să aducă roadă mai bogată, aşa căutaţi voi să puneţi dragoste la rădăcina vorbelor voastre. Ce fericit ar fi căminul vostru dacă aţi aplica în viaţă îndemnul să aveţi un cuvînt bun întotdeauna. Ce bucurie ar fi! Ce cîntări de mulţumire! Ce seninătate a feţei şi ce mărturie puternică ar fi viaţa voastră! E minunat să trăieşti în cămin ca într-un colţ de rai.

7. Alt lucru important care contribuie la fericirea căminului e ACORDUL CU PRIVIRE LA CREŞTEREA COPIILOR. In multe cazuri părinţii se deosebesc în păreri cu privire la creşterea lor şi asta produce mult rău şi pentru părinţi şi pentru copii. E bine să staţi de vorbă, să stabiliţi o bună rînduială pentru ca copiii să fie crescuţi în disciplina Domnului. Atunci părinţii vor fi o binecuvîntare pentru copii şi copiii o binecuvîntare pentru părinţi. Aşa căminul va fi un loc fericit, un colţ de rai.

50

CUM SĂ TRANSFORMĂM SURSELE DE IRITARE DIN CĂMIN ÎN BINECUVÎNTĂRI?

„Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.” Romani 12:21

în fiecare cămin există surse de iritare. în unele sînt mai puţine, în altele mai multe. Chestiunea importantă este: Cum putem transforma sursele de iritare în bine-cuvîntări? Firicelul de nisip dacă pătrunde în ochi pro­duce iritare, infecţie şi poate cauza chiar pierderea ve­derii. Dar firicelul de nisip dacă pătrunde în stomacul stridiei, produce iritare, durere, dar acolo se crează o perlă. O, de am învăţa cum sursele de iritare din că­minul nostru pot produce perle, nestemate pentru veş­nicii!

Iritările vin cum nu ne aşteptăm. Apostolul Pavel ne spune un cuvînt binecuvîntat în privinţa aceasta: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.” Şi soţii, şi soţiile şi părinţii şi copiii e necesar să înveţe această mare lecţie. Ea poate fi foarte folositoare. Dr. Luca, cînd face descrierea drumului ap. Pavel spre Ro­ma, în Fapt. 27:17 spune că au fost apucaţi de o furtună şi „de teama să nu cadă peste Sirta, au lăsat pînzele în jos”. Iar mai tîrziu, în v. 40 spune că marina­rii au ridicat ventrila cea mică după suflarea vîntului şi s-au indreptat spre ţărm. Marinarii n-au putut opri vîntul, dar au ştiut cînd a fost necesar, să coboare pînzele, spre a fi feriţi de naufragiu, şi au ştiut să ridice ventrila mică şi să folosescă vîntul spre a ajunge la ţărm. Şi în viaţa de familie, cîteodată se stîrneşte

51

furtună. Atunci e necesar ca în grabă să fie lăsate pinzele jos, iar cîteodată trebuie să folosiţi chiar vîntul, ridicînd ventrila cea mică spre a ajunge la ţărm.

Să facem întîi o identificare a surselor de iritaţie, o clasificare a lor, apoi să învăţăm o bună folosire a lor.

1. IDENTIFICAREA SURSELOR DE IRITARE ÎN VIAŢA DE FAMILIE. De fapt sursele care produc iritare în familie sînt multe. Eu voi pomeni cîteva care sînt mai frecvente. Anumite deprinderi sau obiceiuri rele pot tulbura pacea în cămin. Soţul, soţia sau copiii incearcă să ascundă adevărul, spun minciuni. Şi min­ciuna îşi scoate ghiarele, ca pisica prin sac. Folosirea de epitete, cuvinte jignitoare, răspunsuri obraznice, negli­jenţa, neorînduiala, lenevie, nepunctualitate, risipa, toate acestea produc atîta tensiune, atîtea conflicte.

Altă sursă e sărăcia, lipsa de bani. Neajungîndu-se pentru cumpărăturile ce le-au plănuit, oamenii ajung la ceartă. Cu toată cearta, banii nu se înmulţesc, doar ei se rănesc degeaba.

Tot sursa de iritare e soţul rău, soţia rea, copiii răi, vecinii răi; iar în unele cazuri şi neputinţele fizice, dureri, boale cauzează enervări, certuri.

2. SĂ FACEM O SCURTĂ CLASIFICARE A LOR. Unele surse de iritare sînt în viaţa mea, unele sînt din viaţa altora, dar mă afectează pe mine. Privite din alt unghi, unele pot fi înlăturate. Uşa ce scîrţîie producînd iritare, poate primi o picătură de ulei la balamale şi sursa de iritare e înlăturată. Altele sînt permanente, în afară de controlul nostru şi nu pot fi înlăturate, dar uneori pot fi canalizate spre bine. De exemplu, noi nu putem opri ploaia, care face ca straşina să picure, dar noi putem pune un jghiab şi să dirijăm apa de ploaie la rădăcina unui pom. Deci, din cauză supărătoare, o pu­tem face cauză folositoare. Solomon spune că „o ne­vastă gîlcevitoare este ca o straşina de pe care picură

52

într-una” (Prov. 19:13). Dar eu cunosc şi cîţiva băr­baţi care au o gură gîlcevitoare. Ce afacere ar putea face soţiile lor, dacă ar putea pune un jghiab la straşina lor, ar putea iriga un ogor întreg!

Iritările ce izvorăsc din viaţa mea, afară de boale, eu le pot inlătura. Deprinderile rele le pot părăsi, mă pot debarasa de ele, şi trebuie s-o fac. Trebuie să doresc binele căminului meu. Nu sînt ordonat, împrăştii toate lucrurile? Pot învăţa să fiu ordonat, să le aranjez toate frumos: pantofii la locul lor, cheile la locul lor, actele la locul lor. Oricînd să ştiu unde le găsesc, ca să nu se producă ceartă din cauza aceasta. Sînt neglijent? Sparg farfuria, pătez faţa de masă, scap paharul, murdăresc covorul cu noroiul de pe încălţăminte? Sau soţia e neglijentă, nu face paturile, nu are bucătăria curată, nu a călcat cămaşa pentru duminică, a pus carnea la grătar şi a făcut-o scrum? Şi aceste neglijenţe se pot corecta cu puţină bunăvoinţă. Acestea sînt surse de iritare ce pot fi înlăturate. Apostolul Pavel zice: „Acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mînie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoa­se care v-ar putea ieşi din gură, nu vă minţiţi…” (Col. 3:8-9).

Nu pot înlătura însă aşa năravuri din viaţa altora. Nu pot înlătura sursele de iritare ce provin de la alţii. Soţia e rea? Soţul e foarte nervos? Copiii sînt încăpăţînaţi? Vecinii sînt scandalagii? Aceste surse le pot combate, dar nu le pot înlătura. Ele mă depăşesc pe mine, dar eu le pot transforma să-mi devină folositoa­re. La fel sînt durerile, bolile, anumite defecte fizice. Ele sînt îngăduite de Dumnezeu, în atotînţelepciunea Sa, pentru un important proces de înobilare a caracte­rului nostru. De aceea, soţul rău, soţia rea, nu sînt pricină de divorţ. E necesar însă să intri în şcoala Du­hului Sfînt ca să înveţi cum poţi să birueşti răul prin

53

bine. Sursele de iritare există şi în tine şi în cei din căminul tău. în ciuda lor, însă, puteţi face din căminul vostru un colţ de rai. După cum Adam a pierdut raiul, în rai fiind, tot aşa tu poţi avea un colţ de rai, mai înainte de a fi în rai. Fericirea ta şi a celor dragi ţie, atîrnă în mare parte de tine. Ap. Pavel zicea: „Bărba­tul necredinicios este sfinţit prin nevasta credincioasă şi nevasta necredincioasă este sfinţită prin fratele” (1. Cor. 7:14).

3. SA ÎNVĂŢĂM FOLOSIREA ÎN BINE A SURSELOR DE IRITARE. Toate sursele de iritare au un potenţial care de obicei e folosit în rău. Tendinţa e de a reacţiona. Dar reacţia nu ne ajută nici pe noi, nici pe cei din căminul nostru. Reacţia nu ne ajută să ne co­rectăm. Atunci de ce să folosim acest potenţial în rău şi nu în bine? Sursele de iritare au atîta potenţial în ele încît pot despărţi, pot produce divorţ între soţii care s-au iubit mult de tot. Dar dacă potenţialul e folosit în bine, poate produce o legătură de nezdruncinat.

Ca să nu-mi fie dăunătoare, ci folositoare, eu trebu­ie să primesc sursele de iritare cu mulţumire. Biblia spune: „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucruri­le, căci aceasta este voia lui Dumnezeu în Hristos Isus cu privire la voi” (1. Tes. 5:18). Aici e o schimbare totală de atitudine faţă de Dumnezeu. în loc de reac­ţie, să mulţumeşti lui Dumnezeu. Ştiu că mulţi se intreabă cum se poate aşa ceva. Cum se poate ca Geor-geta să mulţumească pentru Costel? Cum Cornel să mulţumească pentru Lenuţa care îi face zile amare? Da, căci uneori medicamentele amari sînt cele mai bu­ne. Nepoţica mea, Adela, nu prea vrea să ia medica­mentele, nu-i plac. Dar cînd tăticul ei îi spune să le ia, se supune şi le ia. Ea ştie că tata nu îi vrea răul, ci binele. Oare nu ne spune nouă Biblia acelaşi lucru? Nu vrea Dumnezeu binele nostru? Nu ne-a hotărît El să

54

fim asemenea chipului Fiului Său? (Rom. 8:29). Am ajuns noi la acest stadiu? E clar că nu. Sîntem ca şi un diamant ce trebuie să fie dăltuit şi şlefuit încă mult ca să fie pe gustul Marelui Bijutier. „Ştim că toate lucru­rile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Rom. 8:28). Sursele de reacţie sînt ca o daltă, ca o pilă, sînt uneltele lui Dumnezeu pentru mo­delarea, pentru şlefuirea noastră. Soţul rău e folosit de Dumnezeu să te facă pe tine, soţie, mai bună, mai răbdătoare, iar soţia rea foc, vrea să te facă pe tine, frate, mai calm, mai blînd, cu o îndelungă răbdare. Deci nu reacţiona, ci mulţumeşte Domnului pentru soţul rău, pentru soţia rea.

Cineva muncind într-o fabrică, datorită unei negli­jenţe, şi-a tăiat un deget. A fost luat cu o maşină şi dus de urgentă la spital. După ce i-au desinfectat rana şi l-au pansat, a fost dus într-un salon. Acolo s-a nime­rit cu patul alăturea de unul care-şi tăiase mîna. După ce a văzut acest caz, fratele cu degetul tăiat, a mulţu­mit lui Dumnezeu că nu şi-a tăiat mîna. E bine şi aşa, dar conform cuvintelor ap. Pavel, „mulţumiţi lui Dum­nezeu pentru toate lucrurile”, el trebuia să mulţumeas­că pentru degetul tăiat şi nu pentru că nu şi-a tăiat mîna. E o mare deosebire între una şi alta. La o confe­rinţă săptămînală cu pastorii, aici în Los Angeles, unul mulţumea lui Dumnezeu pentru că avusese o pană de cauciuc. Venind cu maşina a avut pană. A tras la mar­ginea şoselei şi a căutat să o facă. Alţii doi cu o camio­netă, cînd au văzut necazul lui, s-au oprit să-1 ajute. în timp ce lucrau împreună, fratele a început să le vor­bească despre mîntuirea în Domnul Isus şi pacea sufle­tului. Cei doi au primit mesajul Evangheliei şi acolo la marginea drumului şi-au predat viaţa Domnului. El a mulţumit Domnului pentru pana de cauciuc. Ceea ce părea un necaz, s-a transformat în binecuvîntare.

55

Ca sursele de iritare să nu vă facă rău, predaţi-vă în totul Domnului. în braţele Lui atotputernice, nimic nu vă poate face rău. El are un scop bine determinat cu tot ce îngăduie să vină asupra noastră. Lăsaţi ca mîna Lui să vă modeleze prin instrumentele pe care El vrea să le folosescă. Nu alegeţi voi instrumentele, ci El. Şi de obicei acestea sînt mai dure ca noi, tocmai ca să frîngă duritatea noastră. Reacţia, împotrivirea arată că nu vrei să te laşi modelat. Eşti supus focului din partea soţiei căreia îi merge gura ca o mitralieră? Nu răspun­de. Roagă-te Domnului să poţi tăcea zece minute, ca în timpul acesta se opreşte focul, iar tu îţi dezvolţi răbdarea. „Necazul lucrează răbdare” (Rom. 5:3). De aceea ap. Pavel spunea că ne bucurăm chiar şi în neca­zurile noastre. Te-ai bucurat tu în necazurile tale? Da­că mereu ai reacţionat, schimbă-ţi atitudinea întîi faţă de Dumnezeu. Predă-te în totul în mîna Lui.

Luaţi Biblia şi cercetaţi-o din scoarţă în scoarţă şi nu veţi găsi nici un singur caz ca Dumnezeu să fi vrut răul copiilor Săi. Găsim că a folosit pe Madian să asu­prească pe Israel, ca să-i determine la pocăinţă (Jud. 6: 1). Găsim că filistenii au fost o puternică sursă de iritare pentru Israel, cu scopul de a-i despărţi de idoli şi a-i alipi în totul de El.(Jud.13:1). Identificaţi scopul lui Dumnezeu cu toate sursele de iritare ce le aveţi şi lăsaţi-vă prelucraţi de El.Cu cît voia noastră va ceda mai repede voii lui Dumnezeu, cu atît mai repede va înceta sursa de iritare. Cînd Israel a cîrtit, Dumnezeu a trimis şerpii veninoşi în tabără, iar de îndată ce s-au pocăit a fost înălţat şarpele de aramă şi sursa de irita­re a încetat. Unele surse de iritare în cămin sînt foarfecă divină făcută să cureţe lăstarii de amărăciune, spinii sălbaticului nostru eu, ca să aducem roadă bună, roadă descrisă în Gal. 5:22,23. Citeşte încă o dată textul acesta să vezi care roadă îţi lipseşte. Pe orice mlădiţă

56

în Hristos, adevărata viţă, Tatăl o curăţeşte ca să adu­că şi mai multă roadă (Ioan 15:2).

Foarfecă e ascuţită, taie. Te-ai căsătorit cu un soţ, cu o soţie care e foarfecă în mîna lui Dumnezeu? Nu te gîndi la divorţ, ci mulţumeşte Domnului că vei deve­ni încărcat de roadă. Nu te uita la foarfecă, ci la mîna care mînuieşte foarfecă şi la scopul cu care este mînu-ită. Poate te întrebi: cum un soţ nervos, certăreţ, ve­hement, stăpînit de puterea păcatului, poate fi în mîna Domnului? Da, într-un fel, căci pînă şi tartorul iadului nu poate face nimic fără îngăduinţa Domnului. Dom­nul Isus cînd a fost arestat de gloata aprozilor, a zis lui Petru: „Oare nu voi bea paharul pe care Mi L-a dat Tatăl să-1 beau?” Paharul suferinţelor, El nu spune că îi este dat de marii preoţi, sau de Pilat, sau de aprozi, în dosul lor, El îl vedea pe Tatăl. Ei erau doar unelte care aduceau la îndeplinire planul Tatălui. Cîte cămi-nuri nu ar fi ferite de multe necazuri şi chiar de prăbu­şire, dacă am vedea lucrurile cum trebuie. Fiindcă le înţelegem rău, ne împotrivim şi ne fac rău.

Să fim însă realişti. Toţi sîntem deosebiţi unul de altul. încă în vechime Hipocrat, analizînd oamenii du­pă temperamentul lor, i-a împărţit în patru categorii: oameni cu temperament sanguin, holeric, flegmatic şi melancolic. Deşi clasificarea nu e desăvîrşită, ea a rămas în picioare pînă azi. Acum, dacă unul are tempe­rament holeric, adică e explosiv, excitabil, nestăpînit, soţia lui să-1 părăsească? Nu, nicidecum. Cu el, ea va învăţa greaua lecţie a îndelungei răbdări, a blîndeţei. Ap. Petru scriind slugilor, spunea că trebuie să fie su­puşi nu numai celor buni, ci şi celor greu de mulţumit (1. Pet. 2: 18). Temperamentul lui aspru va fi o sursă de iritare spre binele soţiei. Ea va putea deveni o perlă în ale credinţei. Şi ţin să precizez că într-o zi, tempera­mentul lui poate fi schimbat. Acesta e adevărul de sea-

57

mă al Evangheliei. în Biblie temperamentul e numit: firea pămîntească, omul firesc, omul vechi sau firea stricăcioasă. Cînd păcătosul vine la Hristos Domnul, viaţa îi este schimbată, el devine o făptură nouă (2. Cor. 5:17). Deci rugaţi-vă pentru cei cu temperament rău să devină sub controlul Duhului Sfînt şi prin purta­rea voastră ajutaţi pe soţii voştri, pe soţiile voastre, pe copii voştri să cunoască puterea elibaratoare a lui Hris­tos Domnul. Faceţi ca binecuvîntarea ce o obţineţi prin temperamentul lor aspru, ca sursă de iritare, să se întoarcă asupra lor în chip binecuvîntat. Daţi roade dulci, gustoase, oricum ar lovi sau scutura alţii pomul vieţii voastre.

Iar sursele de iritare ce nu le puteţi transforma, învăţaţi să le mînuiţi, să le folosiţi în bine. Aici e vorba de bolile, de neputinţe, chiar de anumite defecte, care produc iritare în cămin. Unul după ce s-a căsătorit a suferit un accident şi şi-a pierdut o mînă, altul a pierdut un ochi, altul suferă greu şi e foarte nervos. Acestea sînt vînturi potrivnice, pe care tu nu le poţi controla, dar poţi învăţa să le mînuieşti în bine pentru barca vieţii voastre. Luaţi-le aşa cum sînt şi nu vă cer­taţi, nu aruncaţi vina unul pe altul, ci folosiţi bolilele, neputinţele sau defectele spre înfrumuseţarea vieţii voastre familiale, spre inobilarea voastră, spre apropie­rea voastră tot mai mult de Dumnezeu.

Un grup de tineri creştini au intrat la o cofetărie şi au servit cîte o cafea neagră. Unul, din nebăgare de seamă, a atins cu cotul ceaşca altuia şi a vărsat-o pe perete. Au încercat să ştergă pata, dar n-au putut. Pere­tele absorbise cafeaua. Atunci unul din ei a scos din servietă un penel, 1-a înmuiat în ceaşca sa şi pata urîtă a preschimbat-o într-un frumos cerb pictat pe perete. Faceţi şi voi aşa cu sursele de iritare ce nu le puteţi

58

înlătura. Rugaţi-vă pentru înţelepciune de sus. Şi fa­ceţi din căminul vostru un colţ binecuvîntat, un liman de odihnă, unde neturburaţi să puteţi petrece în dulce armonie unii cu alţii şi în sfîntă părtăşie cu Dumnezeu. Respiraţi înmiresmata atmosferă a dragostei şi lăsaţi ca Domnul să vă umple paharul bucuriei încît să dea peste el. Cu El,lîngă dulcea vatră a casei, veţi avea un colţ de rai. Atunci vă veţi da seama că merită să trăieşti o aşa viaţă şi aici şi pe veci.

Apele de la Mara au fost îndulcite cînd Moise a arun­cat un lemn. Tot aşa, amărăciunea multor căminuri poate fi preschimbată, îndulcită prin Hristos Domnul. V-am spus aceste lucruri nu ca să le ştiţi, ci ca să le trăiţi. Domnul să vă convingă să transformaţi sursele de iritare din căminul vostru în binecuvîntări. Atunci voi nu aţi pierdut timpul citind aceste rînduri şi eu nu m-am ostenit în zadar. Fie binecuvîntat Numele Dom­nului în căminurile noastre!

59

COPIII ÎN CĂMIN

„Iată copiii sînt o moştenire de la Domnul” Ps. 127: 3

Copiii sînt o binecuvîntare în cămin. Cîtă bucurie nu e în inima tatălui şi a mamei la naşterea primului copil! Apoi cum le tresaltă inima la primul lui surîs, la primul gungurit, cînd încearcă şi el să spună ceva. Ce atenţi sînt cînd face primii paşi şi cum bat în palme de bucurie! Ce voioşie produc copiii cînd încep să se joa­ce, să fugă unul după altul sau încep să povestească anumite isprăvi de ale lor. în biserica noastră avem un frate inginer, tată a trei copii, doi băieţi sînt gemeni. Oricît ar fi de obosit tata, cînd soseşte de la lucru, ei tăbărăsc pe el şi trebuie să se joace cu ei pînă obosesc. Copiii sînt ca o rază de soare în cămin. Toţi părinţii îşi iubesc copiii lor. Aseară eram cu o familie de fraţi canadieni şi mama povestea cum a spus cuiva că nu ar da pe copiii ei pentru toate bogăţiile Canadei. Da, co­piii sînt o binecuvîntare de la Domnul. Şi ce minunat e căminul unde părinţi şi copii îl iubesc pe Domnul şi îl slujesc cu scumpătate!

Dar copiii care sînt o binecuvîntare, pot să devină un blestem în sînul căminului. Unii devin măr de dis­cordie între părinţi. Tata ţine la unul, iar mama îl ado­ră pe celălalt. Isaac îl iubea pe Esau, Rebeca îl iubea pe Iacov. Procedeul acesta e cu totul greşit. Nu numai că determină părtinire şi cauzează multe neînţelegri intre părinţi, ci stîrneşte gelozie, duşmănie între fraţi. Părinţii credincioşi care doresc să aibă un cămin feri­cit, colţ de rai, să nu dea prilej diavolului să facă din copiii lor un blestem în sînul familiei. Alţii pot să devi­nă un blestem prin neascultarea lor de părinţi, prin

60

obrăznicie, prin sfidarea părinţilor. Din mustul cel mai dulce, prin fermentare, devine oţetul cel mai acru. Prin păcat, din copiii cei mai buni, pot deveni cei mai răi. Cîţi părinţi nu plîng din cauza copiilor lor! Binecuvîn-tarea s-a prefăcut în blestem. Uneori părinţii cei mai buni, au ajuns să aibă copiii cei mai răi. Eli, cel credin­cios Domnului, a ajuns să aibă ceai mai necredincioşi şi stricaţi copii. David 1-a avut pe Absalom. Semnalez aceasta fiindcă e necesar ca nimeni să nu se creadă prea tare în privinţ a aceasta. Realitatea vieţii are o înştiinţa­re chiar pentru cei mai credincioşi părinţi.

Ca părinţi avem o seamă de îndatoriri faţă de copiii noştri. Trebuie să le purtăm grijă de hrana zilnică, să le procurăm îmbrăcăminte potrivită, să le asigurăm un adăpost, să îi ferim de pericole şi primejdii, să le dăm o educaţie şi să-i ajutăm să-şi aleagă o carieră în viaţă. Acestea sînt cîteva îndatoriri elementare pe care mai toţi părinţii caută să le îndeplinească. Dar afară de acestea mai sînt o seamă de îndatoriri spirituale, care sînt neglijate de cei mai mulţi. Aş vrea să menţionez cîteva din ele, spre a ne da seama de responsabilitatea mare ce o avem ca părinţi.

Pentru ca să avem copiii ca binecuvîntare în cămin se cere o deosebită muncă din partea noastră. Hrană, adăpost, ocrotire acordăm şi unui animal. Copiii sînt ceva mult mai mult. Ei au o minte care trebuie ilumina­tă, ei au un caracter care trebuie modelat, ei au un suflet care trebuie cîştigat. Natural, acestea ne cer mul­tă înţelepciune, multă grijă şi mult timp. Mulţi părinţi fiindcă lucrează amîndoi, copiii sînt daţi la creşă, deci alţii îi cresc. Seara cînd vin acasă, sînt obosiţi, nu mai au chef să se ocupe de copiii lor. Sînt persoane care se ocupă mai mult de căţei sau de purcei, decît se ocupă unii părinţi de copiii lor. Pentru o oală de pămînt care valorează doar cîţiva lei, olarul îşi ia timp şi o fătuieş-

61

te frumos, îi dă forma corectă să nu fie strîmbă, şi caută să îi facă şi o ornamentare. Şi e numai o oală. Ai scăpat-o jos, se face cioburi. Deci folosul ei e aşa de vremelnic. Se poate oare compara un copil cu o oală? Şi totuşi unii părinţi nici măcar atît nu se ocupă de sufletul copilului cît se ocupă olarul de oala lui.

Sculptorul ia o bucată de stîncă şi o ciopleşte luni, uneori ani de zile ca să scoată o statuie. Cu cîtă răbda­re nu o şlefuieşte şi reuşeşte de o face de parcă e vie. E materie moartă care nu face nici bine, nici rău. Copila­şul ce-1 ţii în braţe, ce-1 strîngi la sînul tău are valoare de un miliard de ori mai mare ca statuia. El poate deveni un sfînt sau un demon, un binefăcător al omeni­rii sau un groaznic tiran, o binecuvîntare pentru socie­tate sau un blestem. Şi aceasta în mare parte atîrnă de voi. Voi, părinţilor, vă daţi seama ce mare răspundere aveţi?

Cînd un bijutier primeşte pentru şlefuire un diamant care valorează două milioane de dolari, el nu numai că îi asigură o bună pază, dar îi sacrifică timp cu nemiluita ca să-1 şlefuiască bine. Vă daţi seama cu cîtă grijă lucrează bijutierul la un aşa diamant? în mîna lui e o mare avere. El trebuie să fie atent ca nu cumva să-1 strice. Şi pe scara durităţii, diamantul e cel mai tare, totuşi el îl prelucrează, nu se sperie de durita­tea lui. Dar îşi ia timp pentru aceasta, nu spune că n-are timp. Copiii noştri sînt mult mai scumpi ca dia­mantul, însă noi nu avem timp şi nu avem răbdarea să îi prelucrăm. Dumnezeu ne-a încredinţat valori eterne să le şkffuim, să le creem faţete care să scînteieze, să reflecteze razele Soarelui de sus. Şi ce neglijenţi sîn-tem, ce puţin ne îndeplinim această slujbă! A fi tată sau mamă nu înseamnă numai a-i da mîncare şi îmbrăcăminte copilului. Avem o răspundere mult mai mare.

62

Avem răspundere de iluminarea minţii lor. Copiii nu ştiu ce e bine şi ce e rău, ei trebuiesc învăţaţi. Trebu­iesc deprinşi să discearnă ce e folositor si ce e nefolosi­tor. Paharul de băutură poate fi plăcut, dar e nefolosi­tor, duce la patima beţiei. Fumatul e ispititor, dar e dăunător sănătăţii. Drogurile sînt momitoare, dar au efect dezastruos. Aici un frate predicator nu a dat copi­ilor săi lumina necesară cu privire la droguri, căci şi-a zis că în casa lor copiii nu sînt confruntaţi cu această ispită. O fetiţă de vreo 12 ani ce mergea la şcoală a fost îmbiată de colege să ia şi ea droguri şi ea a acceptat. Luîndu-le mereu, fără ştirea părinţilor, s-a nenorocit. Nu a mai putut să înveţe, nu mai putea să ţină minte, nu mai putea să raţioneze, era ca pierdută. Cînd au observat părinţii, a fost cam tîrziu. Vai, cîţi copii nu au ajuns nenorociţi din pricină că părinţii nu şi-au făcut îndatorirea de iluminare a minţii! Şi copi­lul care trebuia să fie o binecuvîntare, a devenit un blestem! Fiecare părinte poartă o mare răspundere. Vreţi să aveţi un cămin fericit? Atunci luaţi-vă în serios rolul de părinte.

Pentru iluminarea minţii e absolut necesar să folo­sim Biblia. Ea ne ajută să discernem ce e bine şi ce e rău. în Ps. 19:8 citim: „Poruncile Domnului sînt cu­rate şi luminează ochii.” Nu există un ghid mai bun în privinţa aceasta. Iluminarea minţii se face în primii şapte ani. De aceea, cînd cineva nu discerne lucrurile sau e lipsit de respect, i se spune că îi lipsesc cei şapte ani de acasă. înţeleptul Solomon adresîndu-se tinerilor îi îndeamnă să primească învăţătura „pentru înţelege­rea cuvintelor minţii, pentru căpătarea învăţăturilor de bun simţ, de dreptate, de judecată şi de nepărtinire; ca să dea celor neîncercaţi agerime de minte, tînărului cunoştinţa şi chibzuinţă” (Prov. 1: 2-4). Avem responsabilitate pentru formarea caracterului

63

lor. Ei sînt ca un pomişor care trebuie crescut. îl creşti strîmb, aşa rămîne. Două rînduri dintr-o poiezie pentru copii scrisă de fr. George Mladin grăiesc aşa: „Cum ne veţi creşte, aşa vom fi Pînă vom îmbătrîni.”

Mulţi părinţi nu se ocupă de loc de formarea carac­terului copiilor lor. Aşa se face că copiii devin minci­noşi, obraznici, încăpăţînaţi, duşmănoşi, hoţi sau chiar criminali. încă de mici, cînd sînt doar sugaci, co­piii devin capricioşi. Ar vrea să fie numai în braţe, să fie lagănat, să adoarmă numai avînd pe cineva lîngă el şi să-i cînte „Nani, nani”. Mama în dragostea ei faţă de odorul scump ce-1 are, e gata să-i facă toate pe voie, şi nu-şi dă seama că îl face să devină capricios, să pretin­dă să i facă toate pe plac. Dacă 1-a hrănit şi e curat, îl poate punere în pătuţul pentru culcare şi să-1 lase acolo. O zi, două va plînge pînă va adormi. A treia zi va adormi şi fără plîns. Fiindcă unii părinţi fac toate pe placul copilului, ajung să fie terorizaţi de copil. Nu e bine. încă de mic trebuie să începem a-i forma caracte­rul. Trebuie să corectăm ce e rău şi trebuie să dezvol­tăm ce e bun. Una din părţile rele ce începe să se arate încă din primii ani e minciuna. Vrei ca copilul tău să fie o binecuvîntare? Atunci învaţă-1 să spună numai adevărul, chiar dacă ar fi în paguba lui. Poate le va continua să spună minciuni. în acest caz e necesar să-i aplice anumite sancţiuni. E mai bine să-1 pedepseşti tu cîndle mic, decît să-1 pedepsească Tribunalul cînd e ma­re, în tot cazul, părinţii trebuie ei să fie pildă în grăi-rea adevărului. Un tată şi-a învăţat copilul să spună adevărul, dar odată cînd a venit cineva şi a sunat la uşă, fiindcă nu voia să-1 primească, a zis copilului să meargă şi să-i spună că nu e acasă. Copilul s-a dus, a deschis uşa şi a spus „Tata m-a trimis să vă spun că nu e acasă.” în sinceritatea lui copilărească, el a spus min-

64

ciuna tatălui învăluită în adevărul lui. Dar asta 1-a dat de gol în faţa prietenului. Data următoare cînd s-au întîlnit, prietenul i-a spus-o pe faţă şi 1-a sfătuit să nu mai ceară copilului să spună minciuni. Puterea exem­plului e mult mai mare decît puterea vorbei. Prima lege în educaţia copilului e că el învaţă mai mult din exem­plu decît din percepte; are mai multă valoare ce tu eşti decît ce tu spui. Biblia are un cuvînt tare în privinţa aceasta: „Tu, deci, care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi?” (Rom. 2: 21). O fabulă spune că racul ar fi vrut ca puiul lui să meargă înainte, nu înapoi, şi a cerut aceasta puiului, dar cînd puiul i-a cerut să-i arate cum, bătrînul a mers înapoi, căci nu putea altfel. De aceea, învaţă tu să trăieşti întîi virtuţile pe care ai vrea să le imprimi în caracterul copilului tău.

O altă trăsătură frumoasă de caracter e stăpînirea de sine. Solomon zice: „Cine este stăpîn pe sine preţu­ieşte mai mult decît cine cucereşte cetăţi” (Prov. 16: 32). Stăpînirea de sine se cîştigă prin exerciţiu. Copilul trebuie educat să se abţină de la anumite lu­cruri. O fetiţă de vreo şase anişori a venit odată la noi şi a fost îmbiată cu bomboane. E ştiut că copiilor le plac bomboanele. Dar fetiţa a zis: „Mulţumesc, nu servesc bomboane căci îmi strică dinţii.” Deci chiar la vîrsta aceasta, ei pot fi ajutaţi să-şi controleze dorin­ţele, înclinările sau pornirile, sentimentele şi ambiţiile. Copilul trebuie să ştie că nu e bine să pună mîna pe toate, că nu e voie să ia ce nu e al lui. Chiar dacă îi place o jucărie a altuia şi acolo nu e nimeni să-1 vadă că o ia, el trebuie ajutat să-şi stăpînească dorinţa aceasta. Unii copii sînt ambiţioşi şi caută să oblige pe părinţi să le împlinească voia. Plîng şi nu se lasă pînă nu au cîştig de cauză. Mai ales dacă a văzut odată sau de două ori că deşi mama a spus că nu-i cumpără ceva, dar fiindcă a plîns, i-a cumpărat, încearcă mereu să-şi

65

înduplece părinţii să-i împlinească orice hatîr. Copilul trebuie să ştie că da al părinţilor este da şi că nu se schimbă după plînsul lui. Chiar dacă plînge, lasă-1 să plîngă căci tocmai aşa se lecuieşte. Un băieţaş fusese lăsat de tatăl său să plîngă, dar după un timp s-a oprit. Tatăl său 1-a întrebat: „Nu mai plîngi, Emiluţ?” Iar Emiluţ a răspuns: „Ba, da, însă am obosit, m-am oprit să mă mai odihnesc.” Ei trebuie ajutaţi să-si stăpîneas-că dorinţele şi ambiţiile. Aceasta e o muncă nu de o zi, ci de luni sau poate ani de zile. Vrei ca copilul tău să preţuiască mai mult decît cel ce cucereşte cetăţi? Atunci învaţă-1 să fie stăpîn pe sine, să fie cumpătat în toate. Şi chiar dacă nu s-ar pocăi, el va fi om de mult folos societăţii.

O trăsătură rară astăzi e respectul. Azi viaţa e mai aspră, societatea mai dură, oamenii mai nervoşi. Se realizează zicala bătrînească: „Obraznicul mănîncă praznicul”. Te uiţi la staţia de tramvai sau autobus şi vezi că cei mai tineri şi vînjoşi se împing şi caută să se urce ei întîi. Nu respectă copiii, femeile sau bătrînii. în autobus, tînărul fiindcă a urcat înainte stă pe scaun, bătrînica stă în picioare lîngă el. N-aţi văzut scena aceasta de atîtea ori? Biblia spune că în vremurile din urmă, oamenii vor fi obraznici (2 Tim. 3: 4). E bine să luăm aminte şi la acest semn. Dar părinţii credincioşi e bine să cultive în copiii lor respectul faţă de alţii, res­pectul faţă de bunul altuia. Aceasta e o trăsătură fină de caracter. Ea arată o bună creştere. învăţaţi-i să salute frumos, să răspundă frumos, niciodată obraznic, să dea întîietate altuia mai în vîrstă, să ofere locul său unei femei bătrîne. Sfinţii Domnului în mod deosebit trebuie să scoată în relief în caracterul copiilor lor această trăsătura nobilă. Nu e ceva uşor, dar e ceva posibil. Se cere mai multă muncă spre a-1 face să fie altfel decît ceialalţi. Dar se merită. Voi veţi avea mul-

66

ţumirea văzîndu-1 respectos şi voi veţi primi aprecierea vecinilor şi a altora din pricina aceasta. Ba mai mult, voi veţi culege de-a lungul anilor şi chiar la adînci bătrîneţe roadă binecuvîntată a respectului. Atunci co­pilul care l-aţi primit ca o binecuvîntare de la Domnul, îl veţi da ca o binecuvîntare a societăţii.

Dacă nu vă veţi osteni să-i formaţi caracterul, copi­lul va creşte lipsit de respect, obraznic, dur, cu un voca­bular bogat în mahalagisme şi în loc de a fi binecuvîn­tare, va fi un blestem pe capul vostru ca părinţi şi un blestem pentru societate. Şi aceasta din cauză că voi nu v-aţi îndeplinit îndatorirea voastră de părinţi. laţi dat hrana şi îmbrăcăminte, dar nu i-aţi dat ceea ce era mai de valoare: buna creştere; i-aţi purtat grija de trup, dar i-aţi neglijat caracterul.

Intr-o grădină dacă nu sameni, să nu crezi că nu va creşte nimic. Va creşte, dar nu ceva bun, ci vor creşte spini şi bălării. E curios că şi dacă semeni morcovi, pătrunjel, leuştean, uneori chiar înainte de a răsări acestea, răsar buruienile. Dacă nu le pliveşti pe acestea, ele înăbuşă sămînţa bună. Aşa e şi cu caracterul copi­lului, înainte de a se reliefa trăsăturile bune ale caracte­rului, se arată trăsăturile rele. De aceea are o foarte mare importanţă plivirea, smulgerea celor rele, ca să poată creşte cele bune. Această corectare a caracteru­lui nu e uşoară. Ea cere multă înţelepciune. E o lucrare de mare răspundere. Dacă unii părinţi îşi dau seama că nu o au îndeajuns, e bine „să o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mînă largă şi fără mustrare, şi ea le va fi dată” (Iac, 1:5).

Unii părinţi sînt neglijenţi faţă de anumite rele care se observă la copiii lor. Ei zic: „Cînd vor creşte mai mari, se schimbă.” De obicei însă, schimbarea se face în mai rău. Cînd a fost mic a furat un ou, cînd a ajuns mare a furat un bou. Unii părinţi îşi iubesc aşa de mult

67

copiii încît nu văd la ei nici un rău. Iar alţii nu sînt gata să admită nici dacă îi sesizează cineva. Cunosc un frate predicator care a mustrat urît pe cineva care încercase să-i spună ceva din comportările copiilor săi. El susţi­nea că copiii lui sînt cei mai buni. în realitate, ei erau nişte decăzuţi, care nu s-au mai ridicat niciodată. Aceasta a fost vina judecătorului Eli. De aceea a trebuit să îndure pedeapsa Domnului şi el şi copiii lui. Domnul a zis tînărului Samuel: „I-am spus că vreau să pedep­sesc casa lui pentru totdeauna, din pricina fărădelegii de care are cunoştinţă, şi prin care fiii lui s-au făcut vrednici de lepădat, fără ca el să-i fi oprit” (1 Sam. 3:13). Deci tu eşti vinovat decă nu-ţi opreşti copilul de la rău.

Cum poţi să-ţi opreşti copilul de la rău? Prin învăţătură, prin mustrare şi prin sancţionare, învăţătura e măsura preventivă. Fă-1 să-şi dea sama să se ferească de rău. Arată-i motivele, descrie-i conse­cinţele. Asta e datoria ta de tată sau mamă. Dacă îi vrei binele, pregăteşte-1 să se ferească de rău. Am auzit pe unii părinţi zicînd: „Lasă-1 că se va lecui el singur cînd se va lovi de rele.” Nu, părerea aceasta nu e sănătoasă. E ca şi cum ai zice că n-ai ce să-i spui să nu se joace cu focul, că după ce se va juca odată, se va arde şi nu va mai căuta să se joace a doua oară. Dar jucîndu-se odată, eşti tu sigur că va scăpa cu viaţă şi nu va fi prefăcut în scrum? în cele fireşti ştim să le spunem să se ferească de foc, să nu se apropie de fîntînă. ca nu cumva să cadă în ea. Tot aşa trebuie să-i prevenim să se ferească de anumite rele, de anumite deprinderi păcătoase sau de patimi. Nu e deajuns să-i spui: „N-ai voie să faci lucrul cutare”, ci întotdeauna caută să-i explici de ce nu trebuie să facă. E bine să staţi deseori de vorbă cu copilul spre a preveni încol-ţirea buruienilor.

68

Se întîmplă de multe ori că deşi l-ai prevenit de anumite rele, el totuşi le săvîrşeşte. Atunci trebuie folosită mustrarea. Ia-1 pe copil de o parte şi spune-i ce mult te-a îndurerat pe tine prin răul pe care 1-a săvîrşit. Deschide-i Biblia şi arată-i că Domnului nu-i place o aşa comportare, apoi pune-1 să-şi ceară iertare şi să pro­mită că nu mai face. în caz că repetă să facă acelaşi lucru, atunci trebuie aplicate sancţiuni. Sancţiunile pot fi de mai multe feluri. Fie că în ziua aceea nu capătă prăjitură, fie că nu are voie să meargă la joacă sau la un prieten, o privaţiune oarecare. Şi numai în anumite cazuri bătaia. Unii părinţi bat copilul pentru orice fleac. Nu e bine, căci copilul ajunge să se obişnuiască cu bătaia ca şi cîinele fierarului cu scînteile. Biblia spu­ne: „Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-1 iubeşte, îl pedepseşte îndată.” (Prov. 13: 24). „Nuiaua şi certarea dau înţelepciunea, dar copilul lăsat de capul lui face ruşine mamei sale. Pedepseşte-ţi fiul şi el îţi va da odihnă, şi îţi va aduce desfătare sufletului” (Prov. 29:15,17). „Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă-1 vei lovi cu nuiaua nu va muri. Lovindu-1 cu nuiaua, îi scoţi sufletul din locuinţa morţilor” (Prov. 23:13,14). Două lucruri importante în legătură cu bătaia : 1) Nu bate copilul cînd eşti nervos. Bătaia nu e penrtu des­cărcarea nervilor tăi, ci pentru îndreptarea copilului. Un medic cînd e nervos nu poate face o bună operaţie, cu atît mai puţin tu poţi face operţie asupra caracte­rului copilului în stare de aprindere. Calmează-te întîi şi atunci aplică-i pedeapsa. 2) Nu bate copilul fără să-i explici de ce-1 pedepseşti. Cunosc două familii unde tata a fost jandarm, fără nici o discuţie a aplicat pe­deapsa. Cîtă vreme au fost mici, au ştiut de frică, dar cînd s-au făcut mari, au devenit nişte rebeli faţă de tatăl lor. Unul din ei îmi spunea odată: „Tata ne-a bătut, fără să stea de vorbă cu noi, fără să ne spună

69

că de ce ne bate.” Şi eu ca tată am aplicat cîte odată nuiaua. Luam fetiţa vinovată într-o altă cameră, stă­team de vorbă cu ea despre ceea ce a făcut, îi arătam partea de vină, îi spuneam durerea mea din cauza aceas­ta şi că nu sînt bucuros să o bat, dar fiindcă am răs­punderea pentru sufletul ei, trebuie să o fac, apoi îi aplicam bătăiuţa. Cînd au crescut mai mari, mi-au spus că clipele de mustrare erau mult mai grele decît bătaia şi că ar fi preferat să primească imediat bătaia decît să le ţin lecţia de morală. Iar după ce îi aplicam nuiaua, ne plecam pe genunchi şi îşi cerea iertare Domnului pentru vina săvîrşită. Ţinta sancţiunii e să-1 scapi pe copil de trăsăturile rele, să-i formezi un caracter bun. Ca părinţi avem îndatorirea aceasta. Este spre binele nostru şi al societăţii în care vom trăi.

Un deosebit rol întru formarea caracterului îl are rugăciunea. Rugaţi-vă pentru copiii voştri. E bine să aveţi altarul familiei, unde părinţii şi copiii să se roage împreună. Aceasta le creează o sensibilitate mai mare faţă de tot ce e rău. Deprindeţi-i pe copii de mici să se roage şi să citească Biblia. Cartea sfîntă să fie legea supremă a căminului. Ea să fie scumpă părinţilor şi va ajunge să fie scumpă şi copiilor. Aplicaţi-o voi în viaţă şi copiii vor căuta să o aplice şi ei. O jumătate de ceas dimineaţa sau seara adunaţi cu toţi în jurul Bibliei nu e timp pierdut, ci e cîştig curat. Cîteva cîntări duc la destindere, la relaxare, la liniştirea sufletului, atunci Cuvîntul Sfînt poate avea un efect mult mai binecuvîn-tat asupra celor mari şi asupra celor mici. Rugăciunile să nu fie formale, ci să fie vărsarea inimii în faţa Dom­nului. Toate problemele, toate îngrijorările, toate neca­zurile să-1 fie spuse Lui. Aceasta îi va face pe copii să fie şi ei sinceri cu Dumnezeu. Din cînd în cînd e bine să hotărîţi cîte o zi de post şi rugăciune cu toată familia, în căminul părinţilor mei, de mici am fost deprinşi să

70

aducem toate în faţa Domnului. Aceasta a fost o lecţie cu adevărat binecuvîntată. în faţa Domnului, caracte­rul copilului se înmoaie, ca fierul în foc, şi poate fi modelat mult mai uşor. O, părinţi, rugaţi-vă Domnului să vă dea priceperea să dăltuiţi în copiii voştri statui pentru eternitate.

IAR CEA MAI MARE ÎNDATORIRE CE O AVEM FAŢĂ DE COPILUL NOSTRU ESTE SĂ-I ÎŞTIGĂM SUFLETUL PENTRU DUMNEZEU. Aceasta e ceea ce va face pe copil să fie o binecuvîntare în familie, iar căminul să devină un colţ de rai. A-l ajuta pe copil să primească mîntuirea prin’Hristos Domnul, să aibă viaţa veşnică şi asigurarea fericirii eterne e cea mai glorioasă moştenire ce i-o putem da.

Chiar copilul cu cel mai frumos caracter, fără Hris-tos Domnul e pierdut. Noi trebuie să avem clar în min­tea noastră adevărul acesta. „Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh… Trebuie să vă naşteţi din nou” – a spus Domnul Isus (Ioan 3: 6,7). Nimeni nu e desăvîrşit, nimeni nu este fără păcat, iar „plata păcatului e moartea” (Rom. 6: 23). De aceea, tu, ca tată sau mamă trebuie să doreşti mîntuirea copilului tău, să vorbeşti despre ea şi să te rogi pentru ea. E cea mai sfîntă datorinţă a părinţilor. Unii părinţi sînt nepăsători de mîntuirea copiilor lor. Am cunoscut o mamă care avea patru băieţi. Oda­tă fiind în vizită, am discutat problema aceasta. Ea avea părerea că copiii ei sînt destul de buni şi chiar dacă s-ar duce pe cărările păcatului, nu le va strica, ci se vor convinge mai bine de ce e în stare să facă păcă­tui. Aceasta e ca şi cum ai spune că nu e nevoie să spui copilului să se ferească de fîntînă, căci după ce cade odată, a doua oară se va feri de ea. Dar întrebarea mare e: dacă cade în fîntînă, va mai ieşi el viu de acolo? Oare nu e mult mai înţelepţeşte să-1 ajuţi să nu ajungă

71

acolo? Că atunci va avea o convingere mai puternică de ce e în stare să facă păcatul, e adevărat. Dar şi toţi cei din iad au convingerea aceasta, însă ce folos de ea, că nu mai pot avea mîntuirea. Dacă tu ai gustat că viaţa de mîntuit e frumoasă şi binecuvîntată, atunci e natural să doreşti cu înfocare mîntuirea preaiubiţilor tăi copii. Nu cumva şi tu eşti nepăsător de mîntuirea copiilor tăi?

în unele cazuri, părinţii ar vrea mîntuirea copiilor lor, dar ei înşişi constituie o piedică. Viaţa lor nu e trăită după voia lui Dumnezeu. Alţii te văd doar du­minica şi pentru ei pozezi ca şi credincios, dar copiii sînt în familie şi îţi cunosc viaţa în toate amănuntele. „Cum să mă pocăiesc, ca şi tata, care o ceartă toată ziua pe mama? Nu, eu nu vreau să fiu un aşa pocăit” -zicea un fiu care era îndemnat să se predea Domnului. Tatăl era o piatră de poticnire în calea fiului. Căutaţi să daţi o bună pildă copiilor voştri, nu să fiţi o piedică în calea lor. Rugaţi-vă mult pentru aceasta.

Sînt părinţi care doresc mîntuirea copiilor lor şi ca­re caută să trăiască viaţa de credincioşi, dar au prostul obicei de a critica pe alţii şi de a discuta în familie, după ce vin de la biserică, toate gunoaiele altora. în mod inconştient, ei fac slujba diavolului de a împiedica pe cei dragi ai lor să-L urmeze pe Domnul. Nu fiţi ladă de gunoi. Nu adunaţi gunoaiele altora. La biserică mer­geţi să primiţi ceva bun, să învăţaţi ce a făcut şi ce poate face Dumnezeu. Acestea trebuiesc istorisite copi­ilor noştri. în Ps. 78: 3-7 este scris: „Ce am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit păriniţii noştri, nu vom ascunde de copiii lor; ci vom vesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului, puterea Lui şi minunile pe care le-a făcut. El a pus o mărturie în Iacov, a dat o lege în Israel şi a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe în ea copiii, ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de

72

copiii care se vor naşte şi care se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor; pentruca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu şi să păzească poruncile Lui.” Discutaţi cele bune în faţa copiilor voştri, iar cele rele spuneţi-le Domnului în cămăruţa secretă a rugăciunii. Faceţi aceasta să fie o normă de viaţă în căminul vostru. „Daţi pietrele la o parte.” (îs. 62: 10).

Foarte de multe ori noi nu ne dăm bine seama de starea gravă a copiilor noştri datorită faptului că vin cu noi la biserică, acolo poate mai contribuie cu ceva, şi noi ne zicem că ei nu sînt aşa răi. Dar cîtă vreme nu au primit ei personal mîntuirea, starea lor e tot atît de gravă ca a celui mai destrăbălat, ca a celui mai mare beţivan, ca a celui mai mare criminal. Poate aceasta te şochează şi îţi zici că nu se poate. Totuşi aceasta este starea lor în faţa lui Dumnezeu. Ei sînt păcătoşi. Biblia spune: „Cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.” (Iac. 2: 10). Aşa că nu e nici o deosebire. Iadul e locul de osîndă pentru păcătoşii mari şi mici. Dacă copilul tău ar fi bolnav de o boală gravă, ai putea tu să fii indiferent? Oare nu te-ai îngrijora, nu ai căuta imediat cel mai bun medic ca să-1 salvezi? Dacă mulţi din copiii noştri nu sînt mîntuiţi, vina e la părinţii lor, ei sînt prea nepă­sători.

Mîntuirea sufletului e cea mai urgentă nevoie. Mai urgentă decît hrana, decît îmbrăcămintea, decît educa­ţia sau orice altceva. Gîndiţi-vă dacă copilul vostru ar fi căzut în rîu, gata, să se înnece şi ar veni cineva cu o tavă cu prăjituri alese, i-ar trebui lui prăjituri? Sau ar veni cineva cu o diplomă sau cu o decoraţie, oare de acestea are el nevoie? Nu, nicidecum, ci prima urgenţă ar fi salvarea lui de la înnec. Nu i se oferă aceasta, celelalte sînt cu totul nefolositoare. Exact aceasta e

73

situaţia sufletului nemîntuit. Domnul Isus a zis: „Ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?” (Mat. 16:26). Eu nu mă mir de nepăsarea copiilor, ci mă mir de nepăsarea părinţilor faţă de situaţia gravă a copiilor lor. Dacă copilul ţi-ar fi muş­cat de un şarpe, ai alerga o, mamă, ca înebunită pe străzi după ajutor, dar cînd 1-a muşcat şarpele cel vechi, nici nu te sinchiseşti. Părinţii sînt vinovaţi că copiii lor nusîntmîntuiţi.

Ca să-i cîştigi pentru Dumnezeu, trebuie să le vor­beşti de mîntuirea ce tu ai primit-o prin credinţă. Să le arăţi nevoia lor urgentă de această mîntuire, să te doa­ră pe tine de starea lor. Şi să stăruieşti de ei să o primească. Uneori copiii nu vreau să ia medicamentul prescris de doctor, dar mama nu se dă bătută, ci stăru-ieşte pînă ce sînt gata să ia chiar şi medicamentul cel mai amar. Ai stăruit tu aşa de copiii tăi să primească mîntuirea?

Un tată credincios a avut într-o noapte un vis gro­zav. Se făcea că el murit şi în timp ce mergea cu un înger spre locaşurile veşnice, a zărit jos o mare mulţi­me ce alerga spre o prăpastie cu foc. Puţin şocat de scena văzută, a întrebat pe înger că cine sînt aceia şi îngerul i-a spus că sînt locuitorii păcătoşi de pe pămînt care aleargă spre iad. S-a uitat apoi puţin mai bine şi în mulţimea aceea mare, la cîţiva paşi de iad, a zărit pe cei doi fii ai săi. Cînd i-a văzut a izbucnit în plîns şi s-a rugat de înger să-i dea voie să se întoarcă pe pămînt să-i oprească să nu ajungă în iad. în timp ce se ruga stăruitor de înger, s-a trezit. A pipăit şi era în pat. Şi-a dat seama că a fost numai un vis. Dar imediat s-a cobo-rît din pat şi pînă dimineaţa a petrecut în rugăciune stăruitoare ca Dumnezeu să-i mîntuiască fiii lui. Cînd s-au sculat cei doi fii, au observat că tatăl lor e stors de vlagă şi l-au întrebat dacă îi este rău, dacă e bolnav. El

74

a spus că nu e bolnav, dar că are o mare durere. Atunci le-a istorisit visul şi cum a stăruit de Dumnezeu cîteva ceasuri în şir ca să-i mîntuiască. La început, ei au fost indiferenţi, dar tatăl le-a spus pericolul în care i-a văzut şi a stăruit de ei cu lacrimi să primească mîntuirea. Şi nu s-a lăsat pînă ce nu au îngenunchiat cu toţi şi fiii lui au cerut Domnului să-i mîntuiască si pe ei El a cîştigat sufletele copiilor săi.

E adevărat că de multe ori se cere ca noi să trecem prin durerile naşterii, să trecem prin agonii spirituale pe genunchi pentru copiii noştri. Dar se merită să o facem. Nici o jertfă nu este prea mare cînd e vorba de salvarea lor veşnică. Nimic nu e prea greu, nimic nu e prea mult. Proorocul Ieremia striga poporului: „Nu-ţi da nici un răgaz şi ochiul tău să n-aibă odihnă! Scoa-lă-te şi gemi noaptea cînd încep străjile! Varsă-ţi inima ca nişte ape înaintea Domnului! Ridică-ţi mîinile spre El pentru viaţa copiilor tăi…” (PI. Ier. 2: 19). Ai făcut tu aşa ceva? Doreşti tu în chip sincer mîntuirea copii­lor tăi? Ei sînt carne din carnea noastră şi os din oase­le noastre. Poţi tu concepe să îi laşi să fie pierduţi pe veci? Tu porţi răspundere pentru sufletul copiilor tăi. Porunca sfîntă către Noe a fost: „Intră în corabie tu şi toată casa ta!”

Numai atunci cînd toţi ai casei sînt ai Domnului, căminul e într-adevăr un colţ de rai. Domnul vrea acea­sta, dar trebuie să vreţi şi voi.

PROBLEMA DIVORŢULUI

„Aşa că nu mai sînt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”. Mat.19:6

într-o scrisoare primită din România, un frate îmi scria: Parcă de la postul de radio de unde vestiţi Evanghelia, este mai de primit Cuvîntul Domnului, parcă e mai apreciat, mai de dorit… deabia apucăm să-1 auzim.” După ce pomeneşte anumite subiecte ce le-a ascultat, îmi cere să vorbesc despre anumite subiecte neglijate şi care datorită vieţii de astăzi sînt foarte necesare. El scrie: „Mulţi ar vrea să ştie mai pe larg şi amănunţit… despre interzicerea divorţului, pentru că unii care nu cunosc pe Dumnezeu ne-au pus întrebări că de ce nu se predică nici la ortodocşi, nici la catolici, nici la pocăiţi despre divorţ. Socotesc ca dv. ca Sol spiritual ales de Dumnezeu, sînteţi pus de El să faceţi cunoscut tocmai învăţăturile astea pe care cei mai mulţi nu le cunosc.”

Există o nevoie presantă pentru o limpezire a învăţăturii cu privire la divorţ. Ce zice Biblia despre divorţ? Care trebuie să fie poziţia creştină faţă de divorţ? Cine poate divorţa? Poate o persoană divor­ţată să se recăsătorească? Poate o persoană divorţată primi cununia religioasă în biserică?

îmi dau seama de răspunderea mare ce o am luînd să tratez acest subiect. Vă mărturisesc sincer că am vrut să-1 evit, dar deşi lucrasem la alte subiecte, m-am văzut nevoit să le las şi să lucrez şi acest subiect în legătură cu căminul şi Biblia. Ştiu dintru început că

76

mulţi nu vor fi de acord cu ce voi spune, dar chemarea mea nu e.să plac oamenilor, ci să mărturisesc o Evan­ghelie curată, nealterată. „Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos”, spune ap. Pavel (Gal. 1:10).

Creştinii veacului al XX-lea s-au abătut mult de la învăţătura Bibliei în ce priveşte divorţul. E NECESAR SĂ PRIVIM REALITATEA ÎN FAŢĂ. Astăzi divor­ţurile sînt o adevărată plagă socială. în 1979 în St. Unite au fost 2,317,000 căsătorii şi 1,170,000 divorţu­ri. Media divorţurilor a ajuns la Vi adică din două căsătorii încheiate, una se desface prin divorţ. Şi aceas­ta nu într-o ţară, ci pe toată suprafaţa pămîntului. Asistăm la prăbuşirea familiei. într-o aşa lume zgudui­tă din temeliile ei, cei credincioşi sînt chemaţi să fie treji şi „să nu treacă peste ce este scris”. Cuvîntul sfînt trebuie să fie îndreptarul nostru. De aceea la un sondaj făcut cu privire la divorţ, s-a constatat că între cei credincioşi media e de 1 divorţ la 1,375 cununii înche­iate. Ar trebui înlăturat chiar şi procentul acesta.

Să aruncăm o privire fugară la cauzele care generea­ză divorţul. Eu le împart în două: cauze interne şi cauze externe, adică cauze ce sînt în viaţa celor doi şi cauze din afară ce îi influenţează la aceasta. în prima categorie intră: pripeala la căsătorie, lipsa de rugăciu­ne, mentalitatea greşită că dacă nu se înţelege, poate să se despartă; egoismul, fiecare ţine la voia lui şi nu caută să ajungă la vederi comune; nepotrivirea de ca­racter de temperament; lipsa de dragoste firească; alu­necarea în păcatul desfrîului, etc La cauze externe pomenesc: amestecul părinţilor, vinovăţia predicatori­lor, care nu dau învăţătura sănătoasă, dau păreri ome­neşti, interpretări greşite, ba uneori dau chiar pilda rea, căci ei divorţează, cum să nu divorţeze atunci şi mem­brii? La fel liberalismul unor biserici influenţează pe

77

alţii la divorţ. Dacă comitetul şi biserica a reprimit pe cutare şi pe cutare, pe motiv că s-au pocăit, şi uneori sînt reprimiţi amîndoi, şi unul se recăsătoreşte şi celă­lalt se recăsătoreşte şi sînt membrii buni în biserică; nu influenţează aceasta în rău pe alţii? Liberalismul aces­ta nu e oare o încălcare a Cuvîntului Sfînt? Pocăinţa însemnează durere pentru păcat şi părăsirea păcatului, dar nici un divorţat nu se poate pocăi în sensul acesta. Nu eu, ci Domnul Isus spune: „Oricine îşi lasă nevasta, afară de pricina de curvie, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte” (Mat. 19: 9). Deci, ca cei divor­ţaţi să se pocăiască înseamnă să se lase de păcatul preacurviei în care trăiesc prin a doua căsătorie şi să ajungă la căsătoria dintîi. E bine să nu tratăm cu uşu­rătate păcatul acesta. Să rămînem lîngă ce este scris. Cuvîntul are valoare, nu părerile mele sau ale altuia.

SĂ PRIVIM CE ZICE BIBLIA DESPRE DIVORŢ. Familia este cea mai veche instituţie din lume. Prin căsătorie, cei doi nu mai sînt doi, ci devin una. La prima căsătorie găsim cuvintele: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup” (Gen. 2: 24). Nu e vorba de unire în urma unei speciale călăuziri divine. Odată tratînd nişte neînţelegeri într-o familie, soţul spunea: „Mi se pare că pe noi nu Dumnezeu ne-a unit, aşa că putem să ne despărţim.” Cum ştiu unii să-şi găsească pretexte chiar sucind unele citate din Scrip­tură! Odată unirea săvirsită, rămîne valabilă pe toată viaţa. Ap. Pavel spune: „Căcî femeia măritată este le­gată prin lege de bărbatul ei cîtă vreme trăieşte el, dar dacă moare bărbatul, este dezlegată de legea bărbatu­lui ei” (Rom. 7: 2). Aceasta este o lege fundamentală a vieţii. Legătura făcută este virtual indisolubilă pînă la moarte. Nici dacă te dezleagă tribunalul şi chiar biseri-

78

ca, în faţa lui Dumnezeu eşti legat pe toată viaţa. Doar moartea rupe această legătură. Trebuie să ţinem seama de ce spune Biblia. Tocmai fiindcă această lege nu e anulată prin divorţ, Domnul Isus spunea că „cel ce îşi lasă nevasta, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte.” Trăirea cu a două nevastă, în timp ce prima e încă în viaţă, e o trăire în păcat. Ştiu că printre ascultători sînt unii pe cale de divorţ. Vreţi să trăiţi în păcat şi asta nu o zi, ci toată viaţa? E necesar să judecaţi bine problema în lumina Bibliei, nu în lumina a ce au făcut alţii. Cum as vrea să vă împăcaţi şi să stingeţi procesul. Nu daţi cu piciorul în mîntuirea eternă a sufletului vostru, plătită atît de scump de Hristos Domnul. Şi o alunecare în păcatul preacurviei e gravă, dar continua trăire timp de o viaţă întreagă? De aceea fie-vă groază de divorţ, mai mult ca de crimă. E încălcarea celei mai fundamentale legi a vieţii. Ţi-e viaţa un chin alăturea de soţul sau soţia ta? înţelege însă că e mai bine să te chinuieşti aici cîţiva ani, decît să te chinuieşti o veşni­cie în iad. Umileşte-te în pulberea pămîntului, posteşte o zi, două, trei, şi roagă-te Domnului să vă schimbe pe amîndoi, ca să puteţi fi fericiţi.

în Vechiul Testament, Moise a admis divorţul, dar Domnul Isus spune că a făcut aceasta „din pricina împietririi inimii” lor, şi precizează: „de la început nu a fost aşa” (Mar. 19: 8). Prin proorocul Maleahi, Dum­nezeu spune răspicat: „Urăsc despărţirea în căsătorie” (Mal. 2: 16). Iar ap. Pavel a scris: „Celor căsătoriţi le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca nevasta să nu se despartă de bărbat şi nici bărbatul să nu-şi lase nevasta” (1 Cor. 7: 10,11). Aceasta trebuie să fie poziţia creştină faţă de divorţ.

Cînd poate un creştin divorţa? Biblia dă doar două motive pentru divorţ. Primul îl găsiţi în cuvintele Dom­nului Isus: „Oricine îşi lasă nevasta afară de pricină de

79

curvie, preacurveşte”. La multe divorţuri se învocă mo­tivul acesta. Dar şi aici trebuie să ne oprim puţin. Noi trebuie să luăm ce a înţeles Domnul Isus, nu ce ne place nouă. Textul original arată că Domnul Isus a folosit doi termeni cu totul diferiţi: „Porneia” şi „Mo-keia”. în romîneşte sînt doar puţin diferiţi: „curvie” şi „preacurvie”. Curvia e păcatul săvîrşit înainte de căsătorie, iar preacurvia e păcatul săvîrşit după căsăto­rie, în limba romînă termenii fiind prea apropiaţi, se confundă. Mulţi au citit textul acesta de zeci de ori şi nici măcar nu au sesizat că Domnul Isus foloseşte doi termeni. Conform spusei Domnului Isus, divorţul e admis numai pentru păcatul curviei săvîrşit înainte de căsătorie, nicidecum pentru păcatul preacurviei săvîr­şit după căsătorie. Aceasta îi determină pe ucenici, care şi-au dat seama de seriozitatea problemei, să zică: „Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare” (Mat. 19: 10). Probabil că multora nu le place lucrul acesta, dar nu sînt cuvintele mele, ci ale lui Hristos Domnul. Vă mărturisesc sincer că şi eu am trecut cu vederea peste aceste cuvinte mul­tă vreme. într-o zi însă discutînd cu un frate, a sesizat diferenţa. Şi ea e mare. Deaceea trebuie să ţinem sea­ma de ceea ce El a spus.

Al doilea motiv pentru despărţire îl găsiţi în 1 Cor. 7: 15 „Dacă cel necredincios vrea să se despartă, în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sînt legaţi: Dumnezeu ne-a chemat să trăim in pace.” Aici ap. Pa-vel se ocupă de despărţirea între un necredincios şi o credincioasă. Dacă pentru faptul că soţia a devenit cre-dinciosă, soţul necredincios nu mai vrea să stea cu ea, în acest caz, sensul în greacă e „să-1 lase să se ducă”, deci să se separe. îniţiativa in separare niciodată nu poate pleca de la cei credincios. Cel credincios trebuie să rabde şi să roage pentru soţia necredincioasă. Ap.

80

Petru spune: „pentru că dacă unii nu ascultă Cuvîntul, să fie cîştigaţi fără cuvînt, prin purtarea nevestelor lor” (1 Pet. 3: 1). Dacă cel necredincios înaintează acţi­une de divorţ pentru motivul de credinţă, soţia poate accepta divorţul, dar cu condiţia să nu se mărite, cîtă vreme îi trăieşte soţul. Ap. Pavel zice: „Dacă este des­părţită, să rămînă nemăritată, sau să se împace cu bărbatul ei” (1 Cor. 7: 11) în lucrarea mea, am întîlnit cazuri de credincioşi care, în chip uşuratic au divorţat şi cînd le-am arătat că Biblia le cere să nu se mai căsătorească, au fost gata să se împace şi să se recăsă­torească. Nu fiţi pripiţi. Citiţi încă odată Cuvîntul lui Dumnezeu. Nu vă cer să mă ascultaţi pe mine, ci să ascultaţi de Cuvîntul Sfînt. Nu vă uitaţi la oameni, că cutare şi cutare a divorţat şi a fost reprimit în biserică sau deţine chiar şi o slujbă. Eu greşesc, alţii greşesc, dar Hristos Domnul nu a greşit. El a fost clar şi răspi­cat în privinţa divorţului. Ascultaţi-L pe El. Nu uitaţi că nici o hotărîre judecătorească sau bisericească nu schimbă legea veşnică a Dumnezeului Preaînalt.

Singura cale ce rămîne deschisă e acea a iertării, a dragostei prin care vă puteţi reface căminul şi să cău­taţi să trăiţi nu voia voastră, ci voia Domnului.Aceas­ta vă fericeşte pentru timp şi eternitate.

Cei ce au studiat viaţa pinguinilor din Antartica spun că aceste păsări, după ce se împerechează rămîn fieca­re cu perechea sa pînă la moarte. Deşi trăiesc în condi­ţii aspre, cu ger groaznic, cu vînturi puternice, în zăpa­dă şi ghiaţă, an de an îşi fac cuibul lor, îşi scot puii, îi cresc, dar nu divorţează niciodată. La fel procedează şi soiul de păsări denumit stîncuţa. Deşi au o lungime de viaţă cam ca şi a omului, duc o viaţă de căsătorie mult mai lungă, căci se împerechează în anul al doilea şi nu mai divorţează pînă la moarte. Cu cît mai muît ar tre­bui omul, care e înzestrat cu atîta înţelepciune, să gă-

81

sescă soluţii şi căi să se fericească unul pe altul prin convieţuire nu prin despărţire.

Ceea ce separă pe unul de altul şi pe om de Dumne­zeu e păcatul. Divorţaţi de păcat şi veţi avea o bună părtăşie cu Dumnezeu şi o dulce părtăşie unul cu al­tul.

Am căutat să vă spun aceste adevăruri ale Bibliei, spre a ajunge să aveţi un cămin mai bun, mai frumos, mai fericit. Domnul să vă dea şi voinţa şi înfăptuirea în privinţa aceasta.

82

RĂNILE PRICINUITE DE DIVORŢ

O mînă ruptă sau un picior rupt pricinuieşte mari dureri fizice, dar cu mult mai mari dureri pricinuieşte ruperea unei legături familiale. Căsătoria e un legămînt făcut pe toată viaţa. Ruperea acestui legămînt pricinu­ieşte uneori depresiuni nervoase la soţi, îmbolnăviri, iar la copii adînci răniri care lasă urme pe toată viaţă.

De multe ori soţii, în ura lor unul faţă de altul, sînt orbiţi şi nu-şi dau seama de aceste consecinţe nefaste şi nici nu vreau să asculte la alţii care încearcă să-i avertizeze despre acestea. Dau aici mai jos, în traducere, un articol scris de „O inimă rănită.”

„Te rog, te rog nu le semna! O, tată, nu semna aceste hîrtii!” Strigarea mea trebuie să fie îngreunat mult povara tatălui meu, dar tocul pe care-1 ţinea strîns în mînă, continua să-i scrie numele pe formele finale de divorţ.

Astfel a fost distrusă lumea mea şi cu ea am fost distrusă şi eu, căci în acea zi ceva a murit în sufletul meu de copil. Eram copilă în ani, dar din acea zi la tribunal nu am mai fost o copilă lipsită de griji, căci mama şi tata erau divorţaţi. Era un cuvînt mare şi groaznic. Ce a însemnat pentru cei mari nu ştiu, dar ce a însemnat pentru mine e o istorie ce nici odată nu poate fi spusă.

Imediat locuinţa ce am avut-o, n-a mai existat. Pen­tru noi, copiii, locuinţa noastră cu mama şi tata a fost lumea noastră. Dar atunci, lumea noastră s-a prăbuşit. Ca o furtună năpraznică ce dărîmă totul, aşa a fost divorţul ce a ruinat şi căminul şi casa noastră. Şocul a constat în aceea că nu-i mai aveam pe cei doi, care erau siguranţa şi viaţa noastră.

Din acel moment familia trebuia despărţită. Mi s-a dat

83

să aleg să fiu cu mama sau cu tata, nu-i puteam avea pe amîndoi, deşi îi iubeam deopotrivă. Fiecare îmi era necesar şi cum puteam să-mi întorc spatele către unul şi să zic că îl prefer pe celălalt?

îmi aduceam aminte cum mă veghea mama la căpătîi în nopţile cînd eram bolnavă, cum mă îngrijea şi îmi dădea să mănînc. Desigur mă iubea. Ori de cîte ori aveam vreun necaz, mă duceam la ea şi explicaţiile ei făceau să-mi dispară orice teamă. Eu m-am încrezut mult în mama mea.

Deasemenea nu mă puteam îndoi de dragostea tată­lui meu sau de locul ce-1 aveam în inima lui. Adeseori fraţii mei cînd doreau ceva, mă trimiteau pe mine la tata, ştiind că rare ori mă refuza. Tatăl meu ţinea la mine poate din pricină că semănăm în totul cu el şi ne înţelegeam aşa de bine. Am avut un adînc respect faţă de el, dar cum puteam să compar aceasta cu ceea ce simţeam pentru mama mea? Şi cum puteam să mă hotăresc să mă despart de oricare din ei?

Aceasta era arvuna în costul divorţului şi copiii tre­buiau să o plătească. Pledez prin aceasta către toţi părinţii care iau în seamă preţul ce trebuie să-1 plăteas­că copiii. Dacă îi supuneţi la agonia alegerii între părin­ţii pe care îi iubesc, să ştiţi că ceva minunat are să moară în inima lor, în timpul acestui zbucium lăuntric de a face alegerea.

Au trecut ani de atunci, dar şi azi mă cuprind fiorii cînd mă gîndesc la acea zi, cînd, cu mama, am părăsit casa. Tata plingea ca un copil, apoi s-a ridicat şi privea în zare. Nu ştiu ce o fi gindit atunci. El a muncit din greu spre binele familiei sale şi acum s-a spulberat tot ce a clădit. Să fi fost durerea sa cauzată de faptul că din mijlocul copiilor rămaşi fără mama eu lipseam? Sau s-a gîndit la ceea ce trebuia să fie căminul?

în mintea mea n-am pic de îndoială că ei puteau să

84

aibă un cămin fericit dacă amîndoi sau măcar unu ar fi fost gata să sacrifice interesele sale personale.

Cînd mă duc în trecut cu memoria, îmi aduc aminte că părinţii mei mereu se certau. Ca toate certurile, ele erau provenite din egoism şi încăpăţînare, nici unul nu voia să cedeze celuilalt. Şi un sfat nebunatic a fost: „Dacă nu puteţi trăi împreună, despărţiţi-vă. Atunci va fi mai bine pentru copii.” (Oare e mai bine să stri­veşti şase inimi tinere decît unul sau amîndoi să sufere mici jigniri? E mai bine ca şase vieţi tinere, gingaşe, să primească lovitura, fără să înţeleagă bine de ce ei tre­buie să fie despărţiţi unul de altul?)

Proteste amari şi lacrimi au fost în zadar,, căci cei de la Tribunal nu ţin seama de inima omenească atunci cînd au să-şi încaseze sumele lor. Mama şi tata aveau să fie liberi, dar nu noi copiii. Eu am devenit o sclavă a disperării. Certurile? Ele au încetat, dar le-a luat locul strigătul inimilor zdrobite ale copiilor, şi cît despre mi­ne, eu m-aş fi bucurat să aud certurile lor, dar să-i văd înapoi pe tata şi pe mama împreună.

Aceasta e istoria mea, pledoaria inimii mele, deşi fraţii mei şi ei ar putea să-şi scrie istoria lor şi vecinii din orăşelul nostru ar putea adăuga la ele cîte ceva. Poate, e doar o istorie de familie; tata, prea ocupat ca să mai poată face şi lucrurile mărunte, care contează atît de mult, a neglijat pe cei doi băieţi: unul de şase ani şi altul de opt ani. Frăţiorul meu mai mic dorea după mama; pierderea ei şi durerea tăcută s-au exprimat în josnicie. La şcoală, el a devenit un copil problemă. Ceilalţi fraţi ce erau peste zece ani au ajuns nişte delic­venţi încît au petrecut o noapte la închisoare. Atunci mi-am dat seama că şi aceasta era o parte din preţul divorţului pe care noi copiii trebuia să-1 plătim.

Probabil că o fată simte mai mult lipsa de mama decît băieţii.  Mi se părea că sînt tăiată adînc şi că

85

sufăr cel mai mult. Şocul din acea zi la Tribunal e de neşters din memoria mea. Dar eu abia am început atunci să gust porţia de amărăciune destinată unui copil din părinţi divorţaţi.

Cu totul smuls din viaţa mea, fără fraţii mei, inima mea s-a alipit în totul de mama mea şi cuvintele nu pot descrie şocul ce s-a petrecut în mine cînd am găsit-o în braţele altui om. în acel moment m-am văzut dezolată. Mi-am pierdut tatăl, şi acum mama nu îmi mai aparţi­nea! Alt om – un străin de mine – mi-a luat-o şi această descoperire m-a schimbat complet şi mi-a amărît viaţa.

Emoţiile care le-am tăinuit în mine, acum ţîşnesc în plîns nesfîrşit. Amărăciunea m-a învăluit ca un nor şi resentimentul m-a făcut să-mi fie imposibil să vorbesc în mod liniştit cu mama mea. Din emoţiile mele confu­ze s-a ridicat părerea că nimeni altul nu trebuie să o aibă, căci ea îmi aparţine mie şi lui tata. Am devenit înnebunită cu ideea că eu trebuie s-o cîştig de la cel ce simţeam acum că e cauza suferinţei mele.

Şi s-a petrecut ceva. într-o zi, am găsit pe mama cu bărbatul acela şi cu alţi prieteni pe terasa casei. Dispe­rarea oarbă şi o nădejde năruită m-au îmbătat şi pentru mine acel grup a devenit un tribunal în sesiune cu un copil ca procuror, iar vecinii ca juriu. Disperarea care a umplut inima mea s-a revărsat în afară. Nevoia noastră de tata, dorul de casa ce am lăsat-o, m-a făcut să strig: „O mama, te rog hai să mergem înapoi spre a fi ferici­te.”

Artiştii pot încerca să zugrăvească suferinţa umană, dar nici odată penelul pictorului nu va putea reda oroa­rea acelui moment cînd un copil îşi dă seama că a pierdut bătălia pentru dragostea mamei. Ieri a fost ma­ma mea şi azi este o străină care stîrneşte displăcere copilei ei. Vecinii au încercat să mă consoleze, căci le-a fost milă de mine, dar vorbele lor au fost fără efect,

86

căci singura mea nădejde a fost spulberată. Eu am fali-mentat şi nici un alt faliment nu m-ar fi afectat atît de rău.

Cred că am fost într-o stare de şoc şi m-am pomenit pe calea spre vechea noastră casă. Cu cîtva vreme înain­te eram o copilă fericită în acea casă, dar acum cînd am intrat în curte n-a fost nici o tresărire de bucurie în inima mea, nici o anticipare, nici un chef. Tata m-a întîmpinat la uşă şi părea mulţumit că am venit să stau cu ei, dar curînd a constatat, spre durerea lui, că eu nu mai sînt acea copilă, că şocul şi amărăciunea au făcut ca rîsul şi voioşia să dispară de pe faţa mea.

El a încercat, dar n-a fost în stare să mă scoată din adîncimile disperări în care m-am cufundat. Am plîns, am plîns pînă n-am mai avut lacrimi. Le-a fost milă, dar nu era alin pentru rana inimii mele. Cînd am auzit că mama s-a remăritat, m-a cuprins o mai mare amărăciu­ne, întristarea mi-a mîncat viaţa şi am devenit aspră şi rebelă. Credinţa că mama mea s-a ruinat, m-a făcut să-mi pierd încrederea în oricine, chiar şi în tatăl meu şi simţeam că toţi sînt împotriva mea. Nimic nu mai avea importanţă. Odată cînd tata m-a corectat în ceva m-am gîndit că şi el a devenit împotriva mea şi m-am revoltat sub autoritatea lui.

L-am părăsit şi am stat la altcineva care m-a primit. După cîtva timp circumstanţe critice m-au silit să merg înapoi la mama şi soţul ei. Trebuie să fi fost o umbră a trecutului asupra lor, şi am trăit tot timpul cu înţepă-toarea realitate că sînt nedorită. Totuşi fiecare fibră a fiinţei mele implora să fiu iubită. Certuri aprinse au izbucnit între mine şi parvenitul în familie. Riduri adînci au început să se arate pe faţa mamei şi în mize­ria ei mă bucuram de acest fapt. Emoţiile mele forţate au devenit o boală fizică, căci organismul, cu sistemul lui nervos, merge pînă la o limită, apoi se frînge. Nori

87

negri s-au îngrămădit deasupra capului meu, nopţi de coşmar m-au făcut să alerg prin casă şi să urlu. Am suferit groaznic şi fiind aproape tot singură mi s-a for­mat o teamă de oameni. Apoi mi s-a prăbuşit cu totul sistemul nervos.

Dacă aş putea, aş lua de mînă pe fiecare părinte care îngăduie gîndul divorţului în mintea lui, să-1 duc prin valea pe unde eu am trecut. Dacă rănirea unei inimi nevinovate de copil, şocul amar al unei vieţi fra­gede, lacrimile unuia care se vede nedorit, oroarea şi tristeţea ar fi chemate să depună mărturie la tribuna­lele unde sînt procesele de divorţ, nici un copil nu ar mai străbate acel drum groaznic, care începe la semna­rea documentelor de divorţ. Atunci lacrimile te-ar po­didi pe tine şi ţi-ai da seama că cei ce sufăr în divorţ şi recăsătorie sînt copiii nevinovaţi.

Slavă Domnului, în zbuciumul meu prin acel întune­ric, am întîlnit pe Mîntuitorul şi încet, foarte încet, am început să mă refac. Apoi am ajuns să mă căsătoresc şi eu şi într-o vreme mi se părea că voi falimenta şi eu ca şi părinţii mei, dar prin sacrificiu şi dragoste am putut dovedi că un cămin poate să dureze, să rămînă în picioare. Soţul meu minunat şi copiii mei drăgălaşi sînt răsplata mea, ca şi a lui Iov după ce a sorbit ama­rul ca apa.

Mulţi vor zice: „Dar cazul meu e diferit.” Eu susţin că fiecare căsătorie poate dura dacă fie soţul fie soţia ar lupta pentru aceasta. Nici succesul meu n-a fost pes­te noapte, dar fiecare efort a dovedit că s-a meritat să-1 fac. Sacrificîndu-mi pretenţiile, ambiţiile, emoţiile mele, am scos la suprafaţă calităţi de care nu ştiam că există în soţul meu. Numai Dumnezeu ştie ce bucurii culeg astăzi în urma acelor bătălii purtate cu mine însumi, în loc de a mî lupta cu soţul meu. A trebuit sa învăţ să dau, să cedez, în timp ce eu voiam să primesc,

să zîmbesc în timp ce inima se revolta şi să mă menţin liniştită, lăsînd ca Domnul să vorbească pentru mine. Dar s-a meritat să plătesc acel preţ cînd compar azi cu răsplata – unul din cele mai fericite căminuri din lume.

Din experienţă ştiu că divorţul nu rezolvă proble­ma, ci sacrificiu, o rezolvă. Tu care te gîndeşti la di­vorţ adu-ţi aminte de mine. Ia-ţi copilul în braţe, strînge-1 la pieptul tău şi dacă ai milă de el, cruţă-1 de ceea ce am suferi eu şi nu pot uita niciodată.

Semnează, „O inimă rănită”.

Fraţii mei, prietenii mei, cruţaţi-vă pe voi înşivă şi cruţaţi pe copiii voştri de consecinţele dezastruoase ale divorţului pentru timp şi eternitate. învăţaţi să vă bi­ruiţi pe voi înşivă, nu unul pe celălalt. Trăiţi în dragos­te, avîndu-1 pe Hristos ca Domn în căminul vostru. Atunci căminul va fi un colţ de rai, iar voi şi copiii voştri veţi fi cu adevărat fericiţi.

89

PÂRERI DESPRE DIVORŢ ŞI RECĂSĂTORIE

Fiindcă în vremea noastră divorţul e o problemă mare şi gravă, voi trata în continuare acest subiect. Că e o problemă mare se poate constata din cele cîteva zeci sau sute de mii de căminuri ruinate anual în fiecare tară, cu sute de mii de copii ce trebuie să crească fără mama sau fără tata, cu soţi decepţionaţi, unii chiar dezechilibraţi pentru restul vieţii; şi ce e mai grav e că divorţul îi face pe soţi să calce în picioare Cuvîntul lui Dumnezeu şi îi determina să se arunce într-o stare de continuă păcătoşenie.

Aş vrea ca mesajul acesta să vă ajute la formarea unei concepţii sănătoase despre divorţ. Trăim într-o vreme cînd spiritul lumesc, liberalismul caută să pă­trundă şi să se impună chiar şi în biserica lui Dumne­zeu. Unii tineri sînt influenţaţi de acest spirit şi imedi­at ce se ivesc unele neînţelegeri în căminul lor nou format, gata se şi gîndesc la divorţ. Trebuie să fie lim­pede că gîndul acesta nu vine de la Duhul Sfînt, ci de la diavolul, că nu e spre binele, ci spre ruinarea lor. De aceea nu trebuie să-i dea voie să se cuibărească în min­tea lor. Alungaţi un aşa gînd. Altfel, el prinde în inima voastră plină de amărăciune. Un aşa mediu îi este pri­elnic şi gîndul divorţului creşte peste noapte. El perver­teşte toată dragostea în ură şi divorţul se realizează. E bine să luăm îndemnul ap. Pavel: „orice iuţime, orice mînie, orice amărăciune să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi unul pe altul” (Efes. 4: 31-32).

La fel aş vrea ca tinerii necăsătoriţi să-şi formeze

90

concepţia biblică despre divorţ. Dumnezeu e împotriva divorţului. Iar cei care au fost ispitiţi să divorţeze şi mă ascultă acum, e bine să caute să se împace, să se ierte şi să-şi refacă căminul, să-şi crească copiii lor, nu să-i crească alţii; să se încadreze în voia Domnului, nu să o calce în picioare şi prin recâsătorire să devină preacurvari. „Căci ştiţi bine că nici curvarii şi nici preacurvarii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor. 6:9).

Probabil că unii mai tari de cerbice vor spune că astea sînt doar părerile fr. Pitt despre divorţ, dar că alţi predicatori admit divorţul sau îl tolerează. Ştiu şi eu că sînt unii care nu consideră divorţul ca ceva grav. Dar dacă ei vor ajunge în iad, vrei şi tu să ajungi în iad? Vrei? Noi nu sîntem chemaţi să ascultăm de oameni, ci de Cuvîntul Domnului. Eu vreau să nu trec peste ce este scris, să nu adaug nimic şi să nu scot nimic. în Apoc. 22:18 este scris: „Mărturisesc oricui aude cu­vintele prorociei din cartea aceasta că dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvin­tele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu par­tea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfîntă, scrise în cartea aceasta.” Eu mă tem de Domnul. De aceea am căutat să vă arăt adevărul în privinţa divorţului. Aceasta e confirmaţia Bibliei. Eu doar mi-am însuşit-o.

Matthew Henry e unul din marii comentatori ai Bi­bliei. Comentariile sale sînt cuprinse în 6 volume mari totalizînd 7074 pagini. El a fost un bun credincios şi un titan al gîndirii. El a lucrat şi terminat volumul I începînd cu Geneza în anul 1706 iar volumul V a fost terminat în 1721. Ultimul, cel de la Vl-lea a fost tipărit după moartea sa. în voi. V, care cuprinde Evangheliile, comentînd legea divorţului arătată în cuvintele Dom­nului Isus din Ev. Matei 19: 9 „Eu însă vă spun că

91

oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă preacurveşte”, Matthew Henry zice: „El – Isus – dezaprobă divorţul în toate celelalte ca­zuri… Acest răspuns dat la întrebarea lor, nu e conform legii. Legea lui Hristos tinde să restaureze omul în sta­rea sa de integritate de la început… Legea lui Moise îngăduie divorţul din pricina împietririi inimii lor; le­gea lui Hristos îl interzice, dînd de înţeles că creştinii trăind în dispenzaţia dragostei, a libertăţii, a unei inimi simţitoare, ceea ce în mod just se aşteaptă de la ei, ei nu trebuie să fie în împietrirea inimii, ca evreii, căci Dumnezeu ne-a chemat la pace. Nu există ocazie pen­tru divorţ dacă noi ne îngăduim unul pe altul, şi dacă ne iertăm unul pe altul în dragoste…”

Referitor la cuvintele „afară de pricina de curvie” el spune: „Dr. Whitby înţelege aici nu adulterul, ci curvia (fiindcă Mîntuitorul foloseşte cuvîntul grec „porneia”,) ceea ce înseamnă păcatul săvîrşit înainte de căsătorie, dar descoperit după căsătorie; căci dacă ea ar fi comis păcatul după căsătorie, la evrei pentru aşa ceva era pedeapsa capitală – omorîrea cu pietre – şi atunci nu mai era nevoie de divorţ.”

J. H. Morrison în cartea „The Speaker’s Bible” (Bi­blia vorbitorului) tratînd acest capitol din Matei spu­ne: „Ca să înţelegem gîndul lui Hristos în ce priveşte căsătoria, noi trebuie să avem clar în faţa noastră fon­dul legii căsătoriei şi obiceiul cum se făcea ea, faţă de care El a vorbit cuvintele acestea şi că ascultătorii Lui de atunci le-au înţeles în acord cu acestea…… Pe vre­mea aceea, căsătoria era mai mult o chestiune de aran­jament al familiei, decît de alegere a individului şi cuvin­tele lui trebuie luate şi aplicate la cazuri unde mireasa şi mirele nu s-au văzut niciodată pînă în ziua nunţii. Oricît de neatractivă şi nenaturală pare aceasta minţi­lor noastre, nu trebuie să uităm că în majoritatea cazu-92

rilor familia a aranjat şi aranjează şi acum căsătoria în cele mai multe părţi ale pămîntului. Şi în mod tolera­bil cu bune rezultate… după cum noi nu ne alegem pă­rinţii, nici fraţii, nici surorile, ci învăţăm să-i iubim şi să trăim fericiţi cu ei, tot aşa ar trebui să fie şi între soţ şi soţie… Conform gîndului .exprimat de Hristos actul căsătoriei constitue o unire divină şi nealtera-bilă… Legătura căsătoriei odută stabilită este prin na­tura ei de nealterat. Nici o lege umană nu poate anula relaţia de sînge. Fiul e fiu pe veci, fiica e fiică pe veci, chiar dacă ar fi desmoşteniţi. Fraţii şi surorile nu îşi pot anula relaţia lor. La fel în căsătorie se stabileşte o relaţie de sînge care nu mai poate fi anulată. Pe această bază s-a argumentat că divorţul nu e permisibil sub nici o circumstanţă, nici chiar în caz de preacurvie.”

Bernard Lucas în cartea sa „Conversaţii cu Hristos”, referitor la divorţ, scrie: „Din pricină că relaţiile care provin din căsătorie sînt nealterabile, acea legătură este indisolubilă.”

Alţii caută să aibe vederi mai largi şi consideră păcatul desfrîului ca motiv de divorţ, indiferent că s-a petrecut înainte sau după căsătorie. Dr. R. A. Torrey, răspunzînd la întrebarea: „Permite Biblia unui om în orice împrejurare să divorţeze de soţia sa şi să se recă­sătorească cu alta în timp ce soţia sa încă trăieşte”? el zice: „Este perfect limpede că Biblia nu permite divor­ţul şi recăsătorirea pe orice motiv, decît pe cel arătat în Mat. 5: 32 motivul de curvie; altfel o face pe ea să preacurvească şi dacă el se recăsătoreşte cu alta şi el să vîrşeşte acelaşi păcat. Acest adevăr e clar ca lumina soarelui că există o singură bază pentru divorţ şi recă-sătorie: întinarea uneia din părţi.”

John R. Rice, un renumit predicator din Statele Unite în cartea sa „Divorţul, naufragiul căminului” zi­ce:  „Căsătoria e un contract sau legămînt pe viaţă,

93

care nu trebuie rupt niciodată… Cînd Isus a zis că nu poate fi divorţ decît în caz de curvie, a înţeles păcatul desfrîului. Adulter sau curvie sînt denumiri ale aceluiaşi păcat. Preacurvia, desigur e denumirea păcatului săvîrşit de cei căsăroiţi, dar nu întotdeauna are sensul acesta. De exemplu în cele zece porunci cînd se spune: „Să nu preacurveşti” se înţeleg toate păcatele sexuale. Nici o persoană inteligentă nu poate zice că porunca interzice imoralitatea la cei căsătoriţi, dar nu mustră acelaşi păcat la cei necăsătoriţi. în Biblie cuvîntul „adulter” e folosit pentru un singur păcat; pe cînd „curvia” arată o stare de continuă păcătuire, o dedare la acest păcat. De aici se pare că Mîntuitorul a înţeles că dacă o soţie a căzut în această obişnuinţă de a păcătui şi deci nu mai poate fi îndreptată la acea cu­răţie şi fidelitate, care trebuie să o aibă faţă de soţul ei, în acest caz soţul are drept să divorţeze.

Eu cred că menţiunea făcută aici este că dacă o soţie cade în păcatul acesta, soţul ar trebui, dacă poa­te, să o ierte şi să o aibe ca soţie. Menţiunea este că dacă soţul cade odată în adulter, soţia ar trebui să-1 ierte şi să-i cîştige din nou dragostea şi devotamentul, dacă e posibil, ajutîndu-1 să rămînă credincios jurămin-tului de credinţă dat la căsătorie.

De fapt, deşi Domnul Isus îngăduie divorţul pe mo­tivul de curvie, El nu-1 cere. Niciodată El n-a poruncit divorţul, nici nu există vreo referinţă în Biblie că o căsătorie ar trebui să fie ruptă pentru vreun păcat sau vreo cauză oarecare. Domnul Isus permite divorţul pentru motiv de curvie, dar nu-1 porunceşte. De aceea, soţia să nu-şi lase bărbatul şi nici bărbatul să nu-şi lase soţia. Iar dacă cei doi s-au separat pentru alte motive decît curvia, credincioşii ar trebui să nu se recăsăto­rească, în nădejdea să îşi refacă din nou căminul.”

94

Dr. Paul D. Meier, un medic psihiatru credincios care dă consultaţii soţilor ce ajung la neînţelegeri în familie, într-o broşură întitulată: „Tu poţi evita divorţul”, ti­părită în 1978, la pag. 8 scrie: „Rănile produse de adulter pot fi foarte adînci, dar eu mă mir de uimitoa­rea capacitate din natura fiinţelor umane de a se ierta unul pe altul… eu niciodată nu recomand divorţul, nici chiar în cazul de adulter. Există, fără îndoială, situaţii în care unul din parteneri a părăsit căminul pentru o perioadă mai lungă de timp spre a trăi în dezmăţ şi refuză să se întoarcă acasă, precum şi să vină la o consultaţie. Eu nici chiar atunci nu recomand divorţul, fiindcă Hristos ne-a învăţat că ce Dumnezeu a împreu­nat, omul să nu despartă” (Mat. 19: 6).

John R. W. Stott, scriitor de seamă cunoscut în lu­mea creştină, în broşura sa „Divorţul”, tipărită în 1976, la pag. 7 zice: „Chiar cînd e permisibil, divorţul totdeauna e o depărtare de la intenţia şi idealul divin. In principiu, căsătoria e o unire pe viaţă, iar divorţul este o rupere a legămîntului, un act de trădare, pe care Dumnezeu îl urăşte (Mal. 2: 13)”. Iar la pag. 21 conti­nuă: „Isus nu învaţă că partea nevinovată trebuie să divorţeze de partenerul necredincios şi cu atît mai pu­ţin că necredincioşia sexuală ipso facto dizolvă căsă­toria. Nici măcar nu încurajează divorţul pentru necre-dincioşie. Toată accentuarea Sa a fost pe permanenţa căsătoriei şi pe inadmisibilitatea divorţului şi a recăsă-toriei… Scopul Lui a fost să nu încurajeze divorţul pe motivul curviei, ci să-1 oprească pentru oricare alte mo­tive”.

Dr. Billy Graham, mare evanghelist al vremii noastre ce predică pe stadioane la 50-80-100 mii ascultători, în cartea sa „Răspunsul meu”, îşi spune părerile sale la întrebările puse de unii. La pag. 14 dă un fragment din scrisoarea unei soţii: „Eu am dovezi sigure că soţul meu mă înşală, îmi este necredincios. Sîntem căsăto-

95

riţi de zece ani şi avem trei copii. Ce trebuie să fac?”

Iată răspunsul lui: „Sînt trei lucruri pe care trebuie să le ţii în considerare şi la toate trei să ceri călăuzirea şi ajutorul lui Dumnezeu.

Intîi, sufletul soţului tău este pus la stîlpul infamiei şi el trebuie să-şi recunoască păcatul său şi să ceară iertare lui Dumnezeu. Roagă-te ca Dumnezeu să-ţi dea ţie harul şi înţelepciunea să poţi sta de vorbă cu el despre acest păcat şi fă să vadă că-1 iubeşti şi eşti îngrijorată de starea sufletului său. Poate că Dumnezeu te va folosi să rezolvi această problemă şi să-ţi cîştigi soţul în acelaşi timp.

Doi, pentru tine: inima ţi-e încărcată şi mîndria ţi-e rănită, aceasta e o grea povară. Trebuie să te rogi pen­tru dragoste şi har să faci ce este bine. Tu poţi să-ţi părăseşti bărbatul, dar aceasta nu rezolvă problema. Dacă-1 poţi cîştiga pentru tine, atunci e mult mai bine.

Trei, trebuie să ai în vedere copiii. Dacă te separi de soţul tău, copiii voştri imediat vor fi confruntaţi cu problemele unui cămin prăbuşit. Aceasta poate avea consecinţe serioase pentru ei. Ei au nevoie de tată, după cum tu ai nevoie de soţ. Deasemenea, soţul, deşi a făcut ce a făcut, are nevoie de soţia sa şi de copiii săi. Te îndemn roagă-te fierbinte în privinţa aceasta şi apoi acţionează în înţelepciunea şi puterea pe care ţi-o dă Dumnezeu.”

Watchman Nee, un credincios chinez de renume mondial, a scris multe cărţi şi a suferit mult pentru credinţa sa în Hristos Domnul, într-una din cărţile sale intitulată „Fă totul pentru gloria lui Dumnezeu”, apă­rută în 1974, la pag. 18 scrie: „Biblia este explicită în privinţa divorţului: divorţul este îngăduit numai într-o singură condiţie. Popoarele lumii permit multe şi variate motivări pentru divorţ, dar Biblia permite numai una. Unica şi singura motivare pentru divorţ este curvia,

96

nimic altceva. Cruzimea mentală sau absenţa fizică nu constituie bază biblică pentru divorţ. Domnul Isus sta­bileşte clar atît în Mat. 19: 6 cît şi în Luca 16: 18 că divorţul e permis în caz de curvie… Orice altă bază pentru divorţ cauzează preacurvia ca rezultat”(pag. 19).

Am dat părerile acestor bărbaţi de seamă ca să ve­deţi că aceasta nu e numai părerea mea despre divorţ, ci unii din cei mai iluştri credincioşi combat divorţul. E bine să rămînem lîngă Biblie şi nu să ne luăm după liberalismul vremii noastre. Ascultaţi-L pe Hristos şi sfinţiţi-L ca Domn în căminul vostru. Ca să avem un cămin sănătos, trebuie să avem o concepţie sănătoasă. Biblia e ghidul nostru în viaţa de cămin. „Să nu treceţi peste ce este scris”(l Cor. 4: 6).

Doresc ca Duhul Sfînt să vă dea lumina că divorţul e un mare păcat. împotriviţi-vă diavolului oridecîteori vine la voi cu gîndul acesta. Căsnicia e un act de voin­ţă. Rebeca nu a fost întrebată dacă îl iubeşte pe Isac, ci dacă vrea să meargă să fie soţia lui. Şi ea a răspuns: „Da vreau!” Dragostea firească e schimbăcioasă ca zi­lele lui aprilie. Nu a făcut soţul ceva pe voia soţiei, ea se îmbufnează, se întunecă, şi i se pare că nu-1 mai iubeşte. Contrar acestor fluctuaţii ale dragostei, voinţa trebuie să predomine. Trebuie să vreţi să ascultaţi de Dumnezeu. Divorţul nu e soluţie. Despărţirea unul de altul nu vă fericeşte. Nu vă despărţiţi unul de altul, ci despărţiţi-vă de unele apucături rele, care va produc necazuri. Ţi-a intrat o pietricică în pantof, nu arunci pantoful, ci scoţi petricica. Aceasta trebuie să faceţi şi în viaţa de căsnicie.

97

ÎNLĂTURAREA PIEDICILOR DIN CALEA

ÎMPĂCĂRII                Isaia62:10

Cred că Domnul a folosit aceste rînduri ca să des­chidă ochii multora să vadă că divorţul nu e soluţie, ci cufundare în păcat. Unii poate chiar au divorţat şi acum îşi dau seama că nu au făcut bine. Dacă încă nu s-au recăsătorit, e bine să reflecteze din nou asupra stării în care se află. Diavolul vrea să-i împingă la recă-sătorie, care în faţa Domnului înseamnă preacurvle. Nu vă aruncaţi în iad. E ceva prea groaznic. Să rămîneţi aşa iarăşi nu se poate. Atunci ce e de făcut? Să vă împăcaţi. Ştiu că nu e uşor. în calea împăcării, Satan ridică o seamă de piedici. Dumnezeu a spus prin proo­rocul Isaia cap. 62 v. 10: „daţi pietrele la o parte”. Aceasta e ceea ce trebuie să faceţi şi veţi putea avea un cămin fericit. Domnul Hristos a zis: „Caută de te împacă de grabă cu pîrîşul tău, cîtă vreme eşti cu el pe drum” (Mat. 5: 25). Luaţi acest cuvînt pentru voi. Scumpii mei fraţi şi prieteni, căutaţi pacea şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12:14).

La 28 Feb. 1983 am luat parte la un studiu biblic la care au participat vreo 1500 predicatori. Lectorul a căutat să insiste asupra îmbunătăţirii vieţii de familie. Un om de afaceri a păşit în faţă şi a mărturisit cum relaţia dintre el şi soţia sa au ajuns la un punct critic şi erau să ajungă la divorţ. El era plecat de dimineaţă pînă seara la afacerile sale. Cînd venea acasă era obosit şi nu mai avea chef să stea de vorbă nici cu soţia, nici cu copiii, ci pretindea să fie lăsat liniştit să privească la televizor apoi mergea şi se culca. Soţia avea bani, avea tot ce-i trebuie, dar nu-1 avea pe el. Relaţiile lor au început să se deterioreze. Ea îşi dădea seama că nu ea e pe primul plan în viaţa lui, ci afacerile, şi spiritul ei a

98

început să reacţioneze. A început să se îndoiască de dragostea lui, a ajuns nesigură. Ca fată, ea visase un soţ care să o preţuiască ca pe o regină, să o aprecieze în ce face, să fie pe primul plan în toate, să i se ceară şi părerea ei, el să-i împărtăşească bucuriile şi probleme­le lui, iar acum îl vedea pe soţ că e căsătorit cu afaceri­le lui. Ea îşi vedea ruinată viaţa, era decepţionată şi erau la un pas de divorţ. Cineva 1-a invitat la un studiu biblic în legătură cu viaţa de familie. Acolo Duhul Domnului 1-a trezit. El şi-a văzut vinovăţia sa şi cînd a venit acasă a stat de vorbă cu soţia sa, i-a arătat zece principii care deteriorează relaţiile dintre soţ şi soţie şi a întrebat-o dacă nu cumva tocmai în acestea el e vino­vat şi acestea au determinat-o să aibă spiritul de reacţie din ultima vreme. Ea s-a uitat peste notiţele lui, apoi a dat din cap şi a spus da. El şi-a cerut iertare şi-a schim­bat atitudinea şi toată starea din căminul lor s-a în­dreptat. Acum soţia îi este pe primul plan, ea e fericită si ele fericit.

E posibilă ridicarea din prăbuşire, dar e greu să se facă primul pas. Dacă în alte privinţe ambii soţi vreau întîietate, cînd e vorba de a-şi cere iertare nici unul nu vrea să fie primul. Fiecare aşteaptă ca celălalt să înceapă tratativele de încetarea ostilităţilor şi realiza­rea păcii. Uneori unul începe, dar celălalt refuză să stea de vorbă, iar cîteodată amîndoi sînt aşa de împie­triţi încît nici dacă încearcă alţii să-i împace, ei nu vreau, opun rezistenţă. Cu aceştia se lucrează foarte greu, dar trebuie să fie ajutaţi. Domnul Isus a zis: „Ferice de făcătorii de pace”. E bine ca soţii să-şi rezolve singuri problemele, şi cu cît mai de grabă, cu atît mai bine. Căminul trebuie salvat.

Pentru soţii în stare de război, cît şi pentru cei ce caută să ajute la împăcarea lor, voi arăta cîteva piedici care trebuie înlăturate. Toată lucrarea cere multă gin-

99

găşie. Soţii certaţi sînt ca nişte oameni cu picioarele rupte, au dureri, nu se pot mişca, vrei să-i pui pe picioa­re, dar cad. De aceea, rugaţi-vă Domnului să vă dea multă înţelepciune să vedeţi anumite cauze ascunse, care îi fac să fie aşa.

Una din piedicile în calea împăcării e MÎNDRIA. în timpul conflictului el şi ea şi-au spus cuvinte nepo­trivite, s-au jignit, s-au rănit adînc. Orgoliul, mîndria jignită nu e gata să se umilească, să ceară iertare şi nici să acorde iertare. E o latură rea a firii pămînteşti. Ea e cauză în menţinerea conflictelor. Ea vrea răzbunare de 70 ori cîte 7, nu iertare. Mîndria e pietroiul mare care împiedică pe mulţi a se împăca. Domnul Isus a spus clar ucenicilor că spre a-L putea urma, trebuie să se lapede de ei înşişi. Apostolul Pavel scrie că firea pămîntească trebuie răstignită, dată morţii. Un om mort nu mai are pretenţii, nu reacţionează la un cuvînt nepotrivit şi nu se simte jignit oricum l-ai insulta. Dacă tu te simţi ofensat, înseamnă că nu persoana cealaltă e vinovată, ci tu că n-ai ascultat de Domnul Isus, nu te-ai lepădat de tine, şi poate chiar necazurile acestea au fost îngăduite cu scopul acesta. Chiar azi în timp ce scriam la începutul capitolului acesta, a venit un soţ, care a recunoscut că el nu a fost ce trebuie şi că din cauza lui s-a ajuns aproape la divorţ, dar că acum Dom­nul 1-a trezit şi speră la o împăcare cu soţia lui.

Mîndria trebuie înfrîntă căci ea îţi pricinuieşte ne­cazuri, înfrîngerea e prin umilire. De aceea, fii tu pri­mul în a-ţi cere iertare. „Celor smeriţi, Dumnezeu le dă har” (1 Petru 5: 5). Ştiu că ţi-e greu, dar tocmai aceas­ta te va ajuta. Cu cît te vei birui mai mult pe tine, cu atît căminul tău va fi mai binecuvîntat, mai liniştit. Dacă îţi vei birui mîndria ta, niciodată nu vei căuta să-ţi umileşti soţul sau soţia ta. Piedica mîndriei cînd e dată la o parte, împăcarea soţilor se face foarte uşor.

100

Atunci persoanele în cauză nu numai că vor fi gata să ierte, ci fiecare se va vedea vinovat şi va cere iertare. O  altă piedică e  OCHIUL RĂU.   Soţul vede pe soţie vinovată şi soţia îl vede pe soţ vinovat. Fiecare vede numai greşelile celuilalt. Ei sînt bolnavi de ochi, suferă de presbitism, văd numai departe pe celălt, dar nu văd aproape, nu-şi văd niciodată greşelile lor. în vechime,   Socrate  spunea:   „Cunoaşte-te  pe  tine  în­suţi!” Atîţia soţi nu se cunosc pe ei înşişi fiindcă au ochiul rău. A observa numai greşelile celuilalt soţ, în­semnează lipsă de sinceritate în faţa Domnului. Apos­tolul Pavel zice: „Aşa dar, omule oricine ai fi tu, care, judeci pe altul, nu te poţi desvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osîndeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri.” (Romani 2: 1). Cu mai mulţi ani în urmă împreună cu fratele Ioan Truţa care a trecut la Domnul, am mers într-o familie ca să-i împăcăm. L-am ascultat separat întîi pe el şi ne-a descris-o pe soţie în culorile cele mai întunecate: că ea nu e pocăită, că nu ştie să-i facă prăjituri, că nu poate ieşi cu ea pe stradă, că 1-a părăsit şi o seamă de lucruri. Apoi am stat de vorbă cu ea. Ea a recunoscut că de multe ori nu a fost cum trebuie, dar că el a determinat-o la aceasta. El, o fire mîndră, îşi cumpăra­se costume de haine, cravate, iar ea nu avea pantofi în picioare. Cum putea să meargă cu el pe stradă? între timp a plecat de acasă la părinţi, dar a plecat fiindcă el a bătut-o. Prăjituri nu a putut să-i facă fiindcă nicioda­tă nu i-a dat bani decît pentru pîine; ba într-o zi chiar nici pe aceia nu i-a lăsat şi a stat flămîndă toată ziua şi ea şi copilul. Atunci l-am chemat pe el şi i-am cerut să-şi spună partea lui de vină. El a susţinut că nu e vinovat. Abia după ce i-au fost puste toate sub ochi, a plecat capul ruşinat. El era nepocăit şi o acuza pe ea. întotdeauna cînd se întîmplă un conflict într-o familie,

101

re. Atunci impăcarea se va putea face foarte uşor. Sin­gurul loc unde oamenii îşi pot vedea bine starea lor e în faţa Domnului, în lumina Lui nu mai vedem pe altul, ci ne vedem pe noi înşine şi vinovăţia noastră. Acolo ini­ma se frînge, se goleşte, se curăţeşte şi se încarcă cu dragoste, acolo piedicile ridicate de diavolul în calea împăcării sînt înlăturate. Acolo divergenţele dispar, pretenţiile se topesc, iar inimile se sudează din nou în dragoste. Refacerea legăturilor familiale cere bunăvoin­ţa celor doi, soţ şi soţie. Cel ce a greşit e bine să-şi ceară iertare. Trebuie ales timpul potrivit şi cuvinte potrivite. Domnul Isus ne spune că fiul risipitor încă în depărtare şi-a formulat rugămintea de iertare. Aceasta trebuie să reflecte vina de bază şi căinţa deplină. Acor­darea iertării e determinată de cuvintele folosite, dar mai mult de tonul în care sînt rostite. Nu e bine să zici: „am făcut rău, dar tu m-ai provocat”, sau „am făcut rău, dar nu a fost numai vina mea” sua „dacă te-am jignit cil ceva, iartă-mă”. Aşa cereri mai degrabă întărită. Roagă-te Domnului şi în sfîntă umilinţă cere iertare soţului sau soţiei tale apoi împreună restabiliţi colţul de rai în căminul vostru. Trăiţi în pacea Domnu­lui. Noi am fost chemaţi la pace. Dumnezeu să ne învrednicească a trăi în pace.

Viaţa creştină nu e teorie, ea e trăire practică zi de zi. Ea e viaţă trăită în pace începînd din căminul nostru. Lăsaţi ca alţii să vadă în căminul vostru mărtu­ria puternică că sînteţi copiii Domnului. Trăiţi în aşa fel încît şi alţii să dorească să aibă un aşa cămin. Dumnezeu e Cel ce poate schimba inima omenească şi gusturile, năravurile şi pornirile rele. El e Cel ce poate îndrepta viaţa. Găsiţi în Cuvîntul Său Sfînt învăţătu­rile potrivite, cercetaţi-le, cunoaşteţi-le îndeaproape şi urmaţi-le. Evanghelia ne-a fost lăsată ca să o trăim în viaţă. Aplicaţi-o şi binecuvîntările lui Dumnezeu vor fi

104

revărsate asupra voastră. Ascultaţi îndemnul ei, daţi pietrele la o parte, împăcaţi-vă, refaceţi legăturile fa­miliale, trăiţi în faţa lui Hristos încît şi cei credincioşi şi cei necredincioşi să-şi dea seama că trăiţi pentru Dumnezeu. Iar voi cei care pînă astăzi nu v-aţi apropiat de Hristos Domnul, care nu cunoaşteţi binecuvîntările Evangheliei, nu cunoaşteţi mîntuirea domnului, nu cu­noaşteţi lucrarea Duhului Sfînt de înoire a vieţii ome­neşti nu cunoaşteţi încă binecuvîntările trăirii cu Hris­tos şi pentru Hristos, citiţi Evanghelia şi vă veţi da seama că există o viaţă mai frumoasă decît cea care o trăiţi în păcat, există o viaţă de cămin cu adevărat binecuvîntată, căminul vă poate fi un colţ de rai. Nu-1 ai astăzi, apropie-te de Dumnezeu. Dumnezeu e Cel ce poate să-ţi schimbe inima ta, inima soţiei tale. El e Cel ce poate să vă dea har şi binecuvîntări peste binecuvin­tări. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi unde e Dumnezeu e raiul pe pămînt.

105

MĂSURI DE PRECAUŢIE

„Cînd zideşti o casă nouă, să-ţi faci un pălimar împrejurul acoperişului, ca să nu aduci vină de sîn-ge asupra casei tale, dacă s-ar întimpla să cadă ci­neva de pe ea.” Deut.22:8

încă pe cînd Israel era prin pustie, Dumnezeu a căutat să-i instruiască în luarea măsurilor de precauţie spre a evita căderea de pe casă. Cu cît mai mult ar trebui aplicată această cerinţă la formarea unui nou cămin. Nu e bine să cadă nici soţul, nici soţia, nici copiii. Ce nenorocire s-a petrecut în căminul multora din cauza că nu au luat cuvenitele măsuri de precauţie. S-au uitat jos la lume şi s-au prăbuşit spiritualiceşte, şi cine ştie cînd şi cum vor mai putea fi ridicaţi. Iată cîteva măsuri de precauţie:

1. CĂSĂTORIA SĂ FIE ÎN DOMNUL. „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (2 Corinteni 6: 14); „să se mărite cu cine vrea; numai în Domnul” (1 Corinteni 7 :39). Vrei să ai un cămin bine-cuvîntat? Fii precaut In privinţa aceasta. Nu lăsa ca sentimentul să ţi se lege de oricine. Lui Israel i s-a interzis încuscrirea cu celelalte popoare. Mulţi au avut parte de mari necazuri şi s-au prăbuşit din cauza că n-au ţinut în considerare această cerinţă a Bibliei.

106

2.   LUAŢI BIBLIA CA ÎNDRUMĂTORUL VOS­TRU. Ea e adevăratul ghid. Nu plecaţi la acest drum fără ea. Eu oridecîteori plec pe un drum necunoscut, iau harta cu mine, căci nu vreau să mă rătăcesc. E o măsură de precauţie şi mereu mă verific cu ajutorul ei dacă merg bine. Vreţi să ajungeţi la fericire? Urmaţi îndrumările ei.

3.   ZIDIŢI UN ALTAR ÎN CĂMINUL VOSTRU. Soţ şi soţie, părinţi şi copii e bine să vină cu toate problemele lor să le aducă în faţa Domnului. Aceasta ca să nu se prăbuşească sub poveri. Multe căminuri nu s-ar fi prăbuşit dacă ar fi avut un altar. Mulţi copii nu s-ar fi nenorocit prin păcat dacă ar fi fost deprinşi cu ora de rugăciune’în familie. Cînd casa nu are pălimarul spiritual, părinţii ajung să vadă căderea copiilor lor.

107

Nu divorţaţi, ci rugaţi-vă pentru căminul vostru. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. Rugaţi-vă singuri la o parte şi rugaţi-vă împreună. Şi Domnul vă va da putere să vă împotriviţi diavolului şi să fiţi biruitori. Prin rugăciune veţi ajunge la acea sen­sibilitate spirituală care vă va face să umblaţi cu gingă­şie unul faţă de altul, să vă fericiţi unul pe altul.

4.  EVITAŢI TOT CE SE PARE RĂU. (1 Tesalo-niceni  5:22)  Nu vă  tîrguiţi  cu diavolul căci veţi  fi înşelaţi. Mama Eva a făcut imprudenţa că a stat de vorbă cu el şi a pierdut raiul. Feriţi-vă de orice com­promis. Nu daţi voie ispitei nici măcar în gînd. înţe­leptul Solomon a scris: „Poate cineva să ia foc în sîn fără să i se aprindă hainele?” (Proverbe 6: 27).  Cei care merg la Băile Herculane, văd pe cărări tăbliţe care înştiinţează că sînt vipere şi toţi umblă cu multă pre­cauţie. La fel, vorbind la figurat, şi soţii umblă uneori prin locuri infectate de vipere, şi trebuie să fie cu mare precauţie, otrava păcatului preschimbă colţul de rai în iad. Păstraţi în minte acest avertisment. Nu vă nenoro­ciţi căminul.

5.   CĂUTAŢI   SĂ   AVEŢI   MEREU   CĂLDURA DRAGOSTEI   IN  CĂMINUL  VOSTRU.   Aceasta   e mai necesară chiar decît pîinea cea de toate zilele. Cînd construim o casă nouă sîntem precauţi să avem şi un sistem de încălzire. Aşa ceva e necesar şi în viaţa de căsnicie. Aceasta e una din măsurile de precauţie de care trebuie să poarte de grijă atît soţul cît şi soţia. Un cămin cu atmosfera rece face pe soţ sau soţie să cadă în păcatul curviei.  La serviciu el întîlneşte o femeie care îi acordă atenţie, îi vorbeşte dulce, îl face să se simtă bine în prezenţa ei, iar acasă soţia e acră ca o

108

lămîie, nervoasă, certăreaţă, n-are timp să stea de vor­bă cu el, atunci nu e de mirare că soţul se prăbuşeşte în păcat. La fel soţia la serviciul ei întîlneşte cîte un bărbat care o măguleşte, o laudă că e frumoasă, că e harnică şi face un lucru excelent, îi vorbeşte pe placul inimii ei şi dacă soţul acasă se interesează mai mult de ziar şi de sport decît de soţia sa, dacă el are doar vorbe aspre, dacă o umileşte mereu prea uşor o face să cadă.

La o anchetă condusă de revista „Redbook” s-a constatat că printre soţiile în vîrstă de 20-34 ani una din trei din cele chestionate a căzut în păcatul curviei. Motivarea dată a fost: lipsa de preţuire din partea so­ţului, neglijenţa lui, o stare de depresiune din cauza situaţiei din cămin. Majoritatea au recunoscut că în­călcarea jurămîntului de fidelitate nu le-a adus fericirea dorită, ci din contră le-a împovorat cu remuşcări ale conştiinţei, cu decepţii.

Căminul trebuie să fie colţul de rai unde ambii soţi să aibă satisfacţie deplină în toate privinţele. So­ţul trebuie să caute fericirea soţiei şi soţia să caute fericirea soţului.

Mediul înconjurător e infectat de curvie, de aceea soţul trebuie să ia măsura aceasta de precauţie pentru soţie să nu cadă şi soţia pentru soţ să nu cadă. Atmos­fera caldă din cămin dă satisfacţie şi îi fereşte de prăbuşire. Alpiniştii, spre a evita căderea în prăpăstii, se leagă unul de altul. Ferice de soţii care ştiu să se lege unul de altul cu frînghii de dragoste! Fiecare tre­buie să dea o deosebită importanţă acestei măsuri de precauţie. Căderea aceasta e cu consecinţe mult mai grave decît căderea de pe o casă în Israel. De aceea,

109

trebuie luate toate măsurile de precauţie spre a evita căderea.

Reveniţi la dragostea dintîi. Vă aduceţi aminte de acele zile, ce frumoase erau! Ce le făcea aşa frumoase? Dragostea. Azi se pare că dragostea s-a stins. Şi în locul acelei stări de fericire, aveţi stări de amărăciune. Voi sînteţi cei ce puteţi schimba aceste stări. Dragostea se poate reaprinde, dar trebuie să vreţi aceasta. Fiica unui bătrîn predicator, într-o zi a întrebat pe tatăl ei: „Este posibil să iubeşti pe cineva care nu te respectă?” Şi tatăl a răspuns că e posibil. Sînt multe mame care nu sînt respectate de fiii lor, cu toate acestea ele îi iubesc parcă cu mai multă ardoare. Iubirea e atotbiruitoare. Ea topeşte, ea sudează şi crează unitatea. Dragostea aprinde dragostea. Odată o credincioasă a venit la mine şi mi-a spus că în căminul lor nu mai e dragoste, că dragostea soţului ei a fost furată de o altă persoană şi că trebuie să divorţeze. După ce i-am ascultat durerea ei adînca, i-am spus că nu trebuie să divorţeze, ci să-şi dubleze dragostea ei faţă de el spre a-1 cîştiga din nou. Ea a făcut aceasta şi dragostea a fost restabilită.

6. Nu daţi voie certurilor căci ele prăbuşesc că­minul, „începutul unei certe este ca slobzirea unor ape; de aceea curmă cearta înainte de a se înteţi” spu­ne Biblia în Proverbe 17: 14. Apele devastează tot ce întîlnesc în cale. Aşa face furia certurilor. în Februarie 1983 cînd s-a anunţat că vin valuri mari ale oceanului, proprietarii din Malibu, California, care au case pe ţărmul oceanului au fost gata să ia măsuri de precau­ţie, toată noaptea au pus saci de nisip ca baraj în calea valurilor. Aş vrea să vă fie scump căminul şi să luaţi toate măsurile de precauţie împotriva certurilor. Fără certuri, căminul e un adevărat loc de odihnă, de desfă-

110

tare, de bucurie. Cu mai mulţi ani în urmă, la o nuntă în Arad, am rugat pe tatăl mirelui să spună cîteva cu­vinte tinerei perechi. Fratele, un om smerit al lui Dum­nezeu, s-a ridicat şi a spus fiului: „Aşa cum eu cu mama ta sîntem căsătoriţi de vreo 30 de ani şi nu ne-am certat niciodată, aşa doresc şi voi să trăiţi în pace în căminul vostru”. Ce binecuvîntat e un aşa trai! Dar această binecuvîntare atîrnă de voi.

7. Hristos să fie Domn în căminul vostru. „Nu puteţi sluji la doi stăpîni” – a zis El. (Matei 6:24). „Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn” (I Petru 3:15). Nu e de ajuns ca Isus să fie Mîntuitorul, ci trebuie să fie acceptat ca Domn. Aceasta înseamnă că voinţa celor doi soţi trebuie să fie supusă în totul Domnului. Cînd unul din soţi încearcă să-şi impună voinţa, produce reacţia de întărîtare, dar cînd amîndoi în dragoste îşi supun voia lor şi acceptă pentru ei în totul voia Lui binecuvîntată, căminul devine fericit. Atunci El e totul şi ei au totul delpin în El. în cămin e veselie, cîntările spre lauda Lui răsună într-una, viaţa e frumoasă şi merită să fie trăită. Domnul vrea fericirea noastră nu numai în veşnicie, ci chiar şi în viaţa aceasta scurtă pa pămînt. Dumnezeu a vrut fericirea strămo­şilor noştri Adam şi Eva, dar diavolul a stimulat voinţa lor să nu asculte de voia Domnului şi prin voia lor au pierdut fericirea. Aceeaşi stimulare a voii celor doi soţi încearcă să o facă vrăjmaşul în fiecare cămin. Luaţi toate măsurile de precauţie împotriva vrăjmaşului să nu se strecoare în căminul vostru. Daţi ascultare depli­nă Domnului şi căminul vă va fi colţ de rai. Atunci va fi cu adevărat o realitate cîntarea:

111

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s