tineridelanganoi

SOLI DEO GLORIA

CIRCUITUL INSTRAINARII

Trezirea. Situatia in care ne aflam ne arunca in mijlocul unei artere de circulatie rutiera extrem de aglomerata. Claxoanele realitatilor cotidiene ne suiera permanent in urechi facandu-i pe unii sa-si piarda definitiv auzul pentru lucrurile de dincolo. Ici si colo un politist galactic ofera amenzi convertite in necazuri, spital, facturi neprevazute. Instinctul uman ajunge sa cunoasca dezvoltari de cote inalte mai ales in zilele acestea cand e ridicat la rangul aspiratiilor supreme. Ti se pare de necrezut? Arunca o simpla privire si vei vedea ca toate vitrinele de pe marginea acestei artere numita pamant prezinta printr-un colorit atragator lucruri care stimuleaza apetitul instinctual. Ca si un roi de albine care sboara frenetic in toate directiile ciocnindu-se una de alta, asa se zugraveste pe panza prezentului trairile dezorientate a chiriasilor de pe pamant. Traim cu totii impreuna si cu toate acestea atat de separati. Da, ai dreptate, instinctul de turma parca ne mai aduna uneori dar toate intalnirile lui se ascund dupa perdeaua unui carnaval de doua parale. In fond si la urma urmei ramanem separati. Ne intersectam prin moll-uri, judecatoriile patriei si locurile de pierzare. In rest traim separat, atat de instrainati unii de altii incat podul relationarii dintre generatii se zgaltaie din toate incheieturile atunci cand cineva isi pune talpa pe el. Credinta mioapa a timpului secular isi arunca sustinatorii intr-o stare de transa pe care doar sirenele starilor de alerta mai reuseste sa-i trezeasca.  Revin cu picioarele pe pamantul solid al invataturilor nepieritoare si te rog priveste impreuna cu mine cum arata un circuit al instrainarii. Vorbim despre trei personaje care poarta in buzunarul sufletului trei identitati care apar succesiv in planul istoriei divine; Avraam, Isaac si Iacov. Nu intru in detalii ci doar amintesc ca Avraam este prin excelenta personajul altarului (Gen.12:7-8; 13:18). Isaac este personajul fantanilor (Gen.26:18), iar Iacov este personajul pietrelor de aducere aminte (Gen.28:18; 31:45). Avraam avea altar iar altarul inseamna relatie si partasie cu Dumnezeu, Isaac avea fantani si asta inseamna resurse naturale si acoperirea unor nevoi fizice. Iacov avea stalpi de aducere aminte si asta nu simbolizeaza altceva decat niste monumente reci care vorbesc despre lucruri trecute. Priviti realitatea: daca bunicii nostri aveau altar parintii nostri si-au facut fantani – sau centre de caritate, orfelinate, aziluri, etc; iar noi nu facem altceva decat sa continuam acest circuit al instrainarii de Dumnezeu, pentru ca noi am ramas cu monumentele. Avem peste tot troite, amintiri religioase si biserici transformate prin atitudinea noastra in muzeu, muzeu pe care il vizitam macar de doua ori pe an, in rest aglomeram arterele circulatiei pamantesti. Ne mandrim cu monumente si eu intreb ce folos, daca am pierdut altarul comuniunii cu Dumnezeu?! Ce folos ca avem urechile pline de zgomot daca inimile ne sunt goale?! Inchei si cu mana indraznelii omenesti iti iau perna pe care ai adormit si strig: „TREZIREA„!

Reclame

februarie 5, 2013 Posted by | Devotionale si meditatii | Lasă un comentariu

colonelul Rahl (amanarea)

Despre colonelul Rahl, comandantul trupelor britanice din Trenton, se povesteşte că juca bine dispus cărţi, atunci când un curier i-a adus o scri­soare, în care se spunea că trupele generalului Washington treceau râul Delaware. Colonelul Rahl a pus scrisoarea în buzunar şi nu s-a sinchisit să o ci­tească până la terminarea partidei. Apoi, dându-şi seama de seriozitatea situaţiei, s-a grăbit să-şi alinie­ze trupele pentru atac, dar din cauza amânării nu a pu­tut face mare lucru. El şi mulţi oameni de-ai săi au fost ucişi, iar restul regimentului a fost capturat. Câteva minute de amânare l-au costat viaţa, onoarea şi liber­tatea soldaţilor săi.

februarie 5, 2013 Posted by | Ilustratii si plide | Lasă un comentariu

poza ordinare

poza ordinare

asa, am intrat in slujire…

februarie 5, 2013 Posted by | imagini din familie si slujire | Lasă un comentariu

poza nunta

poza nunta

asa am intrat in legamantul casatoriei…

februarie 5, 2013 Posted by | imagini din familie si slujire | Lasă un comentariu

poza nunta

poza nunta

lasand porumbeii sa sboare liberi…

februarie 5, 2013 Posted by | imagini din familie si slujire | Lasă un comentariu

poze nunta

poze nunta

februarie 5, 2013 Posted by | imagini din familie si slujire | Lasă un comentariu

FII CEA MAI FRUMOASA CREATIE AL LUI DUMNEZEU (articol preluat)

Acesta este un îndemn pentru fetele creştine de a avea o înfăţişare şi de a purta haine decente. Aceasta este o chemare de la Domnul nostru, şi o rugăminte de la fraţii lor, băieţii creştini evlavioşi, care prin Harul Său vor să aibă o inimă curată, frumoasă şi inocentă.

 

 

Fii cea mai frumoasă creaţie a lui Dumnezeu

 

 

 

            Senzualitatea fetelor este o armă de care se foloseşte cel rău (diavolul) pentru a ne face pe noi, băieţii credincioşi, să păcătuim. Ne face să poftim, să ne lăsăm mintea să zămislească păcate.

            Iisus a zis: „Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” (Matei 5:28)

            Tu , sora mea, eşti cea mai frumoasă creaţie a lui Dumnezeu. Luna şi stelele pălesc înaintea ta. „Soarele” este Domnul Iisus. Fă ca El să strălucească pe faţa ta.

            Lumea este senzuală. Fetele din lume sunt senzuale. Ne momesc ochii, şi inimile noastre sunt ispitite, şi nu puţin.

            Tu însă, scumpa mea soră în Hristos, fii cea mai frumoasă creaţie a lui Dumnezeu.

            Fă să Îl admirăm pe Iisus atunci când privim spre tine!

            Fă să se vadă că numai Cuvântul lui Dumnezeu este mai dulce decât tine.

            Îmbrăcându-te frumos ne ocroteşti ochii şi ne ajuţi să ne păzim inima mai mult decât orice şi din ea vor ieşi izvoarele vieţii.

            Să ştii că am întâlnit fete care nu erau special de frumoase la chip, dar care radiau de frumuseţe, pentru că cu toată îmbrăcămintea îşi arătau puritatea, inocenţa şi că Iisus le făcuse speciale.

            Ştiu că există fete deosebite. Poate că şi tu eşti foarte specială şi poate că îţi doreşti să fii deosebită pentru El şi pentru cineva aparte J. Caută pe Domnul, spune-I Lui, roagă-L să-ţi vorbească: cum vrea să te îmbraci, cum să-ţi aranjezi chipul, inima…

            Vezi tu?…Atunci când bluza ta are o mulţime de nasturi desfăcuţi, când porţi pantaloni mulaţi, când formele trupului îţi ies în evidenţă…; sunt „dărâmat”, mă roşesc tot, şi ochii îmi caută o scăpare.

            Sunt un băiat evlavios. Îl iubesc pe Iisus. Ajută-mă te rog să-I rămân credincios! Protejează-mi inima…

            Chipul tău…! Cea mai frumoasă nuanţă pentru buzele tale este cea care a creat-o Dumnezeu. El te-a creat desăvârşită în frumuseţe. Sunt fete care îşi caută o semnificaţie şi îşi „colorează” faţa. Tu însă rămâi plăcută la vedere. Nu te ascunde după culori.

            Trupul tău este Templul Duhului Sfânt. Nu ne lăsa să-ţi distingem nici o formă a trupului tău. Tu eşti a soţului tău. Nu ne lăsa să vedem din ce este al lui. Păstrează-te pentru el. Dedică-te lui. Fii ca o comoară ascunsă pe care numai el o va descoperi. El o va aprecia la adevărata ei valoare.

            Atunci când se întâmplă să vorbeşti cu mine, fii pe deplin încredinţată că nu este nimic în înfăţişarea ta care să mă facă să poftesc ceva la tine. Fii sigură! Eu sunt băiat. Sunt „construit” altfel decât tine. Nu depinde totul numai de mine. Dacă ochii îmi sunt izbiţi de imagini senzuale, deja sunt afectat. Pentru ce să fii o pricină de poticnire pentru mine?

            Fii un model şi pentru celelalte fete din preajma ta. Nu te lăsa influenţată de ele. Tu fii în totul a lui Hristos.

            Nu este adevărat că bijuteriile îţi scot în evidenţă frumuseţea. Tu însuţi eşti cea mai frumoasă. Ele sunt în plus. Tu eşti cea mai frumoasă bijuterie. Şi cea mai preţioasă piatră strălucitoare este inima ta. Oare care mărgăritar te poate egala? Tu însă, fii sclipitoare prin însăşi fiinţa ta! Să ştii că un băiat cu adevărat evlavios aceasta apreciază la o fată. Crede-mă! Cea mai frumoasă podoabă pe care o poţi purta este zâmbetul tău.

            Coapsele tale trebuie să stea ascunse. Dacă porţi pantaloni (de exemplu nişte blugi strâmţi)…  NU e bine! E prea mult pentru mine. Eul meu nu mi se supune… Trebuie să mă lupt cu mine însumi. Să-mi ţin inima curată. Te rog, ocroteşte-mă.

            Mâinile tale sunt frumoase. Domnul a dat o culoare unghiilor tale. Îţi poţi imagina o alta? Noi băieţii îţi spunem: această culoare este şi pentru noi cea mai frumoasă.

            Îţi doreşti un soţ la vremea potrivită? Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima!

 

            Care este diferenţa dintre senzualitate şi frumuseţe? Senzualitatea te face să pofteşti, să doreşti ceva care nu îţi aparţine, să vrei trupul acelei persoane pentru poftele tale. Frumuseţea îţi umple ochii de lumină, inima de adorare, sufletul îţi este încântat şi se ridică către Domnul şi-L laudă pe El. Atunci rămân uimit şi-I sunt recunoscător că L-am văzut. „Doamne şi azi Te-am întâlnit! Te-am recunoscut!”      

            Îmi iubesc încă de pe acum soţia. Vreau să îi fiu credincios în totul şi să o respect. Îi păstrez ei ochii mei şi mintea mea. Ajută-mă să nu cad din aceasta! Tu poţi să mă ajuţi dacă inima ta este gata să Îl cheme pe Domnul să te sfătuiască cum să te îmbraci şi să îmi ocroteşti astfel inima!

            Uită-te în oglindă şi întreabă-te: „Oare e potrivit? Oare se va poticni vreun băiat? Ce-ar spune cel mai evlavios băiat dacă m-ar vedea? Oare sunt vreun pic senzuală? Ar fi concentrat el doar de lumina ochilor mei?”

            Dumnezeu a pus încă de pe acum dragoste pentru soţia, pe care, prin credinţă, spun că mi-o va da. Deşi nu ştiu cine va fi, o iubesc de pe acum din toată inima. Vreau să vin în întâmpinarea ei curat şi ocrotit. Dacă ţii la mine, ca şi frate în Domnul Iisus şi dacă vrei să îi rămân credincios şi cu ochii, şi cu mintea şi cu inima, eu cu ajutorul Domnului voi face tot ce ţine de mine, însă ajută-mă şi tu prin modul în care te îmbraci, prin modul în care îţi acoperi trupul, ferindu-te să fii senzuală.

            Soră, în cer vom fi ca îngerii lui Dumnezeu, dar până atunci fă-mă, te rog, să întâlnesc îngeri pe pământ!

            Tu, sora mea, eşti cea mai frumoasă creaţie a lui Dumnezeu.

            Fă să Îl admirăm pe Iisus atunci când privim spre tine!

            Fă să se vadă că numai Cuvântul lui Dumnezeu este mai dulce decât tine.

            „Doamne Te laud pentru că ai creat o fiinţă care poate fi aşa de minunată! Doamne ajută pe sora mea să fie minunată în ochii Tăi. Amin.” „Doamne Iisuse îţi mulţumesc că Tu mi-ai cucerit inima cu dragostea Ta. Îţi mulţumesc că Tu mi-ai redat inocenţa. Iisus Tu mi-ai redat frumuseţea. Iisus Tu eşti frumuseţea mea.”

 

februarie 5, 2013 Posted by | Devotionale si meditatii | Lasă un comentariu

PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI FAMILIEI (preluat)

PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI FAMILIEI

Dintr-o analiza atenta a prevederilor legale care reglementeaza relatiile de familiei, rezulta ca drept fundament urmatoarele idei diriguitoare:

 1. Principiul ocrotirii casatoriei si familiei.

Principiul este formulat chiar în dispozitiile art. 1 alin. 1 C.fam., aratându-se ca „în România statul ocroteste casatoria si familia; el sprijina, prin masuri economice si sociale, dezvoltarea si consolidarea familiei”. Ocrotirea casatoriei si familiei se realizeaza nu doar prin intermediul normelor dreptului familiei ci si cu ajutorul altor norme juridice. În acest sens Codul familiei reglementeaza riguros conditiile de fond si cele de forma ale casatorie, drepturile si obligatiile personale si patrimoniale ale sotilor, egalitatea în drepturi a sotilor, obligatia de întretinere pe care sotii o au unul fata de celalalt, drepturile si îndatoririle parintilor fata de copiii lor minori, desfacerea casatoriei prin divort. Art. 48, pct. 2 din Constitutie prevede ca prin lege se stabilesc conditiile de încheiere, de desfacere si de nulitate a casatoriei.

2. Principiul ocrotirii intereselor mamei si copilului.

Acest principiu este mentionat în art. 1 alin. 2 C.fam.: „Statul apara interesele mamei si copilului si manifesta deosebita grija pentru cresterea si educarea tinerei generatii”. În acest sens mai exista dispozitii ale Codului familiei privitoare la: stabilirea filiatiei fata de mama sau fata de tata; obligatia de întretinere; masurile de ocrotire a copiilor minori; exercitarea controlului efectiv si continuu de catre autoritatea tutelara asupra modului cum se îndeplinesc îndatoririle referitoare la persoana si bunurile copilului, etc. La toate acestea se adaugasi dispozitiile din legile speciale referitoare la adoptie.

 3. Principiul casatoriei liber consimtite între soti.

Importanta acestui principiu rezulta si din faptul ca el este înscris, ca un drept fundamental, în Constitutia României, art. 48 pct. 1 stabilind ca „familia se întemeiaza pe casatoria liber consimtita dintre soti…”. Aceeasi formulare este reluata si în C.fam., în dispozitiile art. 1 alin. 3.

În sensul legii, încheierea casatoriei trebuie sa aiba ca unic temei sentimentele de dragoste si de pretuire dintre soti.

Dispozitiile constitutionale fac, de asemenea, distinctia între casatoria civilasi cea religioasa, stabilind ca cea religioasa poate fi celebrata numai dupa încheierea celei civile (art. 48 pct. 2).

 4. Principiul egalitatii în drepturi dintre barbat si femeie.

Acest principiu deriva din egalitatea deplina a femeii cu barbatul în toate domeniile vietii sociale, egalitate ce este consacrata de Constitutia României în art. 16 alin. 3 unde „statul român garanteaza egalitatea de sanse între femei si barbati” pentru ocuparea functiilor si demnitatilor publice, civile sau militare, iar în ceea ce-i priveste pe soti legea fundamentala arata ca familia se întemeiazasi pe egalitatea sotilor (art. 48 alin. 1). Egalitatea femeii cu barbatul este prevazutasi în numeroase acte internationale.

În acest sens Codul familiei precizeaza în art. 1 alin. 4 : „În relatiile dintre soti, precum si în exercitiul drepturilor fata de copii, barbatul si femeia au drepturi egale”. Apoi, în art. 25, se arata ca „barbatul si femeia au drepturi si obligatii egale în casatorie”, iar în art. 26 ca „sotii hotarasc de comun acord în tot ceea ce priveste casatoria”. În privinta numelui, legea (art. 27 C.fam.) permite sotilor fie sa-si pastreze, fiecare, numele avut înainte de încheierea casatoriei, fie sa-si aleaga numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.

Si în raporturile patrimoniale ale sotilor îsi face aplicatiunea acelasi principiu al egalitatii. Asa fiind, potrivit dispozitiilor art. 30 alin. 1 C.fam. „bunurile dobândite în timpul casatoriei, de oricare dintre soti, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale sotilor”.

Parintii au aceleasi drepturi si îndatoriri raportat la copiii lor minori (art. 97 C.fam.) si, de asemenea, toate masurile privind persoana si bunurile copiilor se iau de catre parinti în comun, potrivit art. 98 C.fam.

5. Principiul exercitarii drepturilor si al îndeplinirii îndatoririlor parintesti în interesul copiilor.

Acest principiu este prevazut în mod expres în art. 1 alin. 4 C.fam.: „Drepturile parintesti se exercita numai în interesul copiilor” si în art. 97 alin. ultim C.fam.: „Ei exercita drepturile lor parintesti numai în interesul copiilor”. Principiul se aplica indiferent daca acesti copii sunt din casatorie, din afara casatoriei sau Declaratia universala a drepturilor omului, art. 16 alin. 1; Pactul international privind drepturile civile si politice, art. 23 alin.4; Pactul international privind drepturile economice, sociale si culturale, art. 3, în diferitele declaratii ale Adunarii Generale a O.N.U., si conventii internationale privind lupta împotriva discriminarii.

Constitutia întareste aceasta idee în art. 48 alin. 3: „Copiii din afara casatoriei sunt egali în fata legii cu cei din casatorie”. Aceasta exercitare a drepturilor si îndatoririlor parintesti se face sub controlul si îndrumarea efectivasi continua a autoritatii tutelare. Principiul se realizeaza prin toate dispozitiile cuprinse în Codul familiei, fie ca acestea se refera la exercitarea drepturilor de catre parinti, fie ca acestea se refera la exercitarea drepturilor de catre alte persoane care ocrotesc pe copii în lipsa parintilor.

 6. Principiul potrivit caruia membrii familiei sunt datori sa-si acorde unul altuia sprijin moral si material.

Codul familiei consacra acest principiu în art. 2 : „Relatiile de familie se bazeaza pe prietenie si afectiune reciproca între membrii ei, care sunt datori sa-si acorde unul altuia sprijin moral si material”. Astfel, în tot ceea ce priveste casatoria si asupra tuturor masurilor privitoare la persoana si bunurile copiilor, sotii hotarasc de comun acord. Ei contribuie la cheltuielile casniciei în raport cu mijloacele fiecaruia, iar bunurile dobândite în timpul cas                                                                       atoriei, de oricare dintre soti, cu exceptia celor expres mentionate de lege ca fiind proprii, sunt bunuri comune ale sotilor, pe care le administreazasi folosesc împreunasi de care dispun tot astfel.

7. Principiul monogamiei (art. 5 C.fam.).

Acest principiu consta în posibilitatea de a încheia o casatorie numai de catre persoanele necasatorite, legiuitorul stabilind ca „este oprit sa se casatoreasca barbatul care este casatorit sau femeia care este casatorita”.

Nerespectarea principiului este sanctionata cu nulitatea absoluta a celei de-a doua casatorii, încheiata de aceeasi persoana.

Bigamia este considerata infractiune, în temeiul dispozitiilor art. 303 C.pen., în timp ce urmatorul articol pedepseste chiar si întretinerea de relatii sexuale în afara casatoriei, sub denumirea adulter.

CONSTITUTIA ROMANIEI

   ARTICOLUL 49
Protecţia copiilor şi a tinerilor

   (1) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor.

(2) Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege.

(3) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise.

(4) Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi.

(5) Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.

februarie 5, 2013 Posted by | Dedicat familiei | Lasă un comentariu

CODUL FAMILIEI (preluat)

// <![CDATA[
function high(which2) {
theobject=which2;
highlighting=setInterval(”

Parlamentul României

Codul Familiei

din 26/07/1993

al României*)

___________
Text actualizat la data de 25.11.2010. Actul include modificările din următoarele acte:
– O.U.G. nr. 25/1997 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 120 din 12/06/1997.
– Legea nr. 23/1999 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 35 din 28/01/1999.
– Legea nr. 272/2004 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004.
– Legea nr. 288/2007 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 749 din 05/11/2007.
– Legea nr. 202/2010 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26/10/2010.

___________

*) Actualizat.

NOTĂ:

Codul familiei a fost adoptat prin Legea nr. 4 din 4 ianuarie 1953, modificat şi completat prin Legea nr. 4 din 4 aprilie 1956 şi republicat în B.Of. nr. 13 din 18 aprilie 1956. Lucrarea redă textul republicat cu modificările ce i s-au adus prin Decretul nr. 779/1966 (B.Of. nr. 64 din 8 octombrie 1966), Legea nr. 3/1970 (B.Of. nr. 70 din 25 iunie 1970), Decretul nr. 174/1974 (B.Of. nr. 108 din 1 august 1974), Legea nr. 11/1990 (M.Of. nr. 95 din 01/08/90) şi Legea nr. 59/1993 (M.Of. nr. 177 din 26/07/93).

Art. 1. – În România statul ocroteşte căsătoria şi familia; el sprijină, prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei.

Statul apără interesele mamei şi copilului şi manifestă deosebită grijă pentru creşterea şi educarea tinerei generaţii.

Familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi.

În relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale.

Drepturile părinteşti se exercită numai în interesul copiilor.

Art. 2. – Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material.

   TITLUL I
Căsătoria

   CAPITOLUL 1
Încheierea căsătoriei

   Art. 3. – Numai căsătoria încheiată în faţa delegatului de stare civilă1) dă naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţi prevăzute în prezentul cod.

___________

1) Primarul îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă (art. 44 lit. t) din Legea nr. 69 din 26 noiembrie 1991 a administraţiei publice locale (republicată în M. Of. nr. 79 din 18 aprilie 1996)

Art. 4. – Vârsta minimă de căsătorie este de optsprezece ani.

Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de şaisprezece ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi ori, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul.

Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.

Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.

___________

Art. 4. a fost modificat prin punctul 1. din Legea nr. 288/2007 începând cu 08.11.2007.

Art. 5. – Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită.

Art. 6. – Este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.

Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi încuviinţată de Comitetul executiv al Consiliului popular al municipiului Bucureşti sau al judeţului2) în cuprinsul căruia cel care cere această încuviinţare îşi are domiciliul.

___________

2) Consilii locale, Consiliul municipiului Bucureşti, consilii judeţene şi primării potrivit Legii administraţiei publice locale nr. 69 din 26 noiembrie 1991.

Art. 7. – Este oprită căsătoria:

a) între cel care înfiază sau ascendenţii lui, de o parte, şi cel înfiat ori descendenţii acestuia, de alta;

b) între copiii celui care înfiază, de o parte, şi cel înfiat sau copiii acestuia, de alta;

c) între cei înfiaţi de aceeaşi persoană. Pentru motive temeinice, căsătoria între persoanele prevăzute la lit. b) şi c) de mai sus poate fi încuviinţată potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. 2.

Art. 8. – În timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se află sub tutela sa.

Art. 9. – Este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale.

Art. 10. – Căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soţi nu declară că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor. În cazul în care, prin lege specială, este oprită căsătoria celor suferinzi de anumite boli, se vor aplica dispoziţiile acelei legi.

Art. 11. – Căsătoria se încheie în faţa delegatului de stare civilă al Consiliului popular al comunei, oraşului, municipiului sau sectorului municipiului Bucureşti 1), în cuprinsul căruia se află domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi.

___________

1) Vezi nota de la articolul 3

Art. 12. – Cei care vor să se căsătorească vor face, personal, declaraţia de căsătorie le serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria.

Dacă unul dintre viitorii soţi nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, el va putea face declaraţia de căsătorie în localitatea unde se află, la serviciul de stare civilă, care o va transmite, din oficiu şi fără întârziere, serviciului de stare civilă competent pentru încheierea căsătoriei.

Art. 13. – În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există nici o piedică legală la căsătorie. Odată cu declaraţia de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege.

Art. 131. – În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă va dispune publicarea acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special amenajat, la sediul primăriei unde urmează să se încheie căsătoria.

Extrasul din declaraţia de căsătorie va cuprinde, în mod obligatoriu: data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi, precum şi înştiinţarea că orice persoană poate face opunere la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afişării.

___________

Art. 131. a fost introdus prin punctul 1. din Legea nr. 23/1999 începând cu 28.04.1999.

Art. 14. – Orice persoană poate face opunere la căsătorie, dacă există o piedică legală ori dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite.

Opunerea la căsătorie se va face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care ea se întemeiază.

Art. 15. – Delegatul de stare civilă va refuza să constate încheierea căsătoriei dacă, în temeiul verificărilor ce este dator să facă, al opunerilor primite sau al informaţiilor ce are, găseşte că cerinţele legii nu sunt îndeplinite.

Art. 16. – Căsătoria se încheie prin consimţământul viitorilor soţi. Aceştia sunt obligaţi să fie prezenţi împreună, însoţiţi de doi martori, la sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul personal şi în mod public în faţa ofiţerului de stare civilă.

___________

Alineatul a fost modificat prin punctul 2. din Legea nr. 23/1999 începând cu 28.04.1999.

Cu toate acestea, în cazurile arătate de legea specială, delegatul de stare civilă1) va putea încheia căsătoria şi în afara sediului serviciului de stare civilă, cu respectarea condiţiilor prevăzute în alin. 1.

___________

1) Vezi nota de la articolul 3

Art. 17. – Ofiţerul de stare civilă, luând consimţământul viitorilor soţi, va întocmi, de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soţi, de cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă.

___________

Art. 17. a fost modificat prin punctul 3. din Legea nr. 23/1999 începând cu 28.04.1999.

Art. 18. – Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă.

   CAPITOLUL 2
Nulitatea căsătoriei

   Art. 19. – Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 4, 5, 6, 7 lit. a), art. 9, 131 şi 16.

___________

Art. 19. a fost modificat prin punctul 4. din Legea nr. 23/1999 începând cu 28.04.1999.

Art. 20. – Căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă, între timp acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată.

Art. 21. – Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă.

Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost viciat, în termen de şase luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei.

Art. 22. – În cazul în care soţul unei persoane declarate moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă.

Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.

Art. 23. – Soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.

Declararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie.

Art. 24. – În cazul prevăzut în art. 23 alin. 1, cererea de întreţinere a soţului de bună-credinţă şi raporturile patrimoniale dintre bărbat şi femeie sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ.

Tot astfel, în cazul prevăzut în art. 23 alin. 2 se vor aplica, prin asemănare, dispoziţiile prevăzute la divorţ, în ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii.

   CAPITOLUL 3
Efectele căsătoriei

   Secţiunea I
Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor

   Art. 25. – Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie.

Art. 26. – Soţii hotărăsc de comun acord în tot ce priveşte căsătoria.

Art. 27. – La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în faţa delegatului de stare civilă1), numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie.

Soţii pot să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite.

___________

1) Vezi nota de la articolul 3

Art. 28. – Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat.

Dacă soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au declarat la încheierea căsătoriei potrivit dispoziţiilor art. 27 din codul de faţă, fiecare dintre soţi nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale administrativă, decât cu consimţământul celuilalt soţ.

   Secţiunea a II-a
Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor

   Art. 29. – Soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei.

Art. 30. – Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor.

Orice convenţie contrară este nulă.

Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.

Art. 31. – Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:

a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;

b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;

e) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi;

d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de investiţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;

e) indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;

f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.

Art. 32. – Soţii răspund cu bunurile comune pentru:

a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune;

b) obligaţiile ce au contractat împreună;

c) obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsniciei;

d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.

Art. 33. – Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi.

Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale.

În acest din urmă caz, bunurile atribuite prin împărţire fiecărui soţ devin proprii.

Art. 34. – Creditorii vor putea urmări şi bunurile proprii ale soţilor, însă numai după urmărirea bunurilor comune.

Art. 35. – Soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele.

Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul celuilalt soţ.

Art. 36. – La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească.

Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte dintre ele, se pot împărţi prin hotărâre judecătorească şi în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii. Bunurile neîmpărţite, precum şi cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune.

   CAPITOLUL 4
Desfacerea căsătoriei

   Art. 37. – Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei.

Căsătoria se poate desface prin divorţ. Divorţul poate avea loc:

a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi;

b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

c) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

___________

Alineatul a fost modificat prin punctul 1. din Legea nr. 202/2010 începând cu 25.11.2010.

Art. 38. – Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat de către instanţa judecătorească indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.

Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie.

Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ.

La soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitoare la încredinţarea copiilor minori, obligaţia de întreţinere şi folosirea locuinţei, instanţa va ţine seama şi de interesele minorilor.

___________

Art. 38. a fost modificat prin punctul 2. din Legea nr. 202/2010 începând cu 25.11.2010.

Art. 381. – Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din căsătorie sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii.

Dispoziţiile art. 38 alin. 2 rămân aplicabile.

___________

*) Potrivit art. XXVIII din Legea nr. 202/2010, prevederile privind divorţul pe cale administrativă şi pe cale notarială din cuprinsul articolului 381 din Codul Familiei intră în vigoare în termen de 60 de zile de la data de 26.10.2010.

___________

Art. 381. a fost introdus prin punctul 3. din Legea nr. 202/2010 începând cu 25.11.2010.

Art. 382. – Cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea şi le acordă un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de divorţ.

La expirarea acestui termen, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat.

Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.

Dispoziţiile art. 40 alin. 1 se aplică în mod corespunzător. Dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată, potrivit prevederilor art. 38.

Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg este de competenţa instanţei judecătoreşti.

___________

*) Potrivit art. XXVIII din Legea nr. 202/2010, prevederile privind divorţul pe cale administrativă şi pe cale notarială din cuprinsul articolului 382 din Codul Familiei intră în vigoare în termen de 60 de zile de la data de 26.10.2010.

___________

Art. 382. a fost introdus prin punctul 3. din Legea nr. 202/2010 începând cu 25.11.2010.

Art. 383. – Când cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita menţiune în actul de căsătorie.

În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soţii au avut ultima locuinţă comună, ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie.

În cazul constatării divorţului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie.

___________

*) Potrivit art. XXVIII din Legea nr. 202/2010, prevederile privind divorţul pe cale administrativă şi pe cale notarială din cuprinsul articolului 383 din Codul Familiei intră în vigoare în termen de 60 de zile de la data de 26.10.2010.

___________

Art. 383. a fost introdus prin punctul 3. din Legea nr. 202/2010 începând cu 25.11.2010.

Art. 384. – Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 381, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorţ.

Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.

Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei competente.

___________

*) Potrivit art. XXVIII din Legea nr. 202/2010, prevederile privind divorţul pe cale administrativă şi pe cale notarială din cuprinsul articolului 384 din Codul Familiei intră în vigoare în termen de 60 de zile de la data de 26.10.2010.

___________

Art. 384. a fost introdus prin punctul 3. din Legea nr. 202/2010 începând cu 25.11.2010.

Art. 39. – Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă.

În cazul prevăzut la art. 381, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ.

Faţă de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ sau, după caz, despre certificatul de divorţ pe marginea actului de căsătorie ori de la data când ei au cunoscut divorţul pe altă cale.

___________

*) Potrivit art. XXVIII din Legea nr. 202/2010, prevederile privind divorţul pe cale administrativă şi pe cale notarială din cuprinsul articolului 39 din Codul Familiei intră în vigoare în termen de 60 de zile de la data de 26.10.2010.

___________

Art. 39. a fost modificat prin punctul 4. din Legea nr. 202/2010 începând cu 25.11.2010.

Art. 40. – La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care, potrivit art. 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei.

Instanţa judecătorească va lua act de această învoială prin hotărârea de divorţ. Instanţa, pentru motive temeinice, poate să încuviinţeze acest drept chiar în lipsa unei învoieli între soţi.

Dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea înainte de căsătorie.

Art. 41. – Până la desfacerea căsătoriei în condiţiile prevăzute de art. 39, soţii îşi datorează întreţinere.

Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul căsătoriei; el are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la data desfacerii căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria.

Întreţinerea datorată potrivit dispoziţiilor alin. 2 poate fi stabilită până la o treime din venitul net din muncă al soţului obligat la plata ei, potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti. Această întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net din muncă al soţului obligat la plată.

Când divorţul este pronunţat numai din vina unuia dintre soţi, acesta nu va beneficia de prevederile alin. 2 şi 3 decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.

În toate cazurile, dreptul la întreţinere încetează prin recăsătorirea soţului îndreptăţit să o primească.

Art. 42. – Instanţa judecătorească va hotărî, odată cu pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori. În acest scop, instanţa va asculta părinţii şi autoritatea tutelară şi, ţinând seama de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de zece ani, va hotărî pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredinţat tatălui sau mamei.

Pentru motive temeinice, copiii pot fi încredinţaţi unor rude ori unor alte persoane, cu consimţământul acestora, sau unor instituţii de ocrotire.

Totodată, instanţa judecătorească va stabili contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

Învoiala părinţilor privitoare la încredinţarea copiilor şi la contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora va produce efecte numai dacă a fost încuviinţată de instanţa judecătorească.

Art. 43. – Părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercită cu privire la aceasta drepturile părinteşti.

Când copilul a fost încredinţat unei alte persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va stabili care dintre părinţi va exercita dreptul de a-i administra bunurile şi de a-l reprezenta sau de a-i încuviinţa actele. Persoana sau instituţia de ocrotire socială căreia i s-a încredinţat copilul va avea faţă de acesta numai drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor privitor la persoana copilului. Dispoziţiile art. 108 se aplică prin asemănare.

Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.

Art. 44. – În cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de paisprezece ani, a autorităţii tutelare sau a vreunei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va putea modifica măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii.

Modificarea măsurilor luate potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. 1 şi 2 se va face cu paza cerinţelor prevăzute de acele dispoziţii.

   TITLUL II
Rudenia

   CAPITOLUL 1
Dispoziţii generale

   Art. 45. – Rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoana sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.

În primul caz rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea în linie colaterală. Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă.

Art. 46. – Gradul de rudenie se stabileşte astfel:

a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor; astfel, fiul şi tatăl sunt rude de gradul întâi, nepotul de fiu şi bunicul sunt rude de gradul al doilea;

b) în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun şi coborând de la acesta până la cealaltă rudă; astfel fraţii sunt rude în gradul al doilea, unchiul şi nepotul în gradul al treilea, verii primari în gradul al patrulea.

   CAPITOLUL 2
Filiaţia

   Secţiunea I
Filiaţia faţă de mamă

   Art. 47. – Filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii.

Ea se dovedeşte prin certificatul constatator al naşterii.

Art. 48. – Dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă ori dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi, mama poate recunoaşte pe copil.

Recunoaşterea se poate face fie prin declaraţie la serviciul de stare civilă, fie printr-un înscris autentic, fie prin testament.

Recunoaşterea, chiar făcută prin testament, nu se poate revoca.

Art. 49. – Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată.

Art. 50. – În cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii, ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii, dovada filiaţiei faţă de mamă se poate face în faţa instanţei judecătoreşti prin orice mijloc de probă.

Art. 51. – Copilul nu poate reclama o stare civilă contrară aceleia care rezultă din certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat.

De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care are folosirea unei stări civile conforme cu certificatul său de naştere.

Art. 52. – Acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă aparţine numai copilului; ea poate fi pornită de reprezentantul legal, în cazul în care copilul este minor sau pus sub interdicţie.

Dreptul de a porni acţiunea pentru a stabili filiaţia faţă de mamă nu trece asupra moştenitorilor copilului; ei pot continua acţiunea pornită de acesta.

Acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsei mame.

Acţiunea nu se prescrie în timpul vieţii copilului.

   Secţiunea a II-a
Filiaţia faţă de tată

   Art. 53. – Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.

Copilul născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.

Dispoziţiile art. 51. sunt aplicabile şi situaţiilor prevăzute în prezentul articol.

Art. 54. – Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.

Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare dintre soţi, precum şi de către copil; ea poate fi continuată de moştenitori.

Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului; dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale.

Mama sau copilul introduce acţiunea împotriva soţului mamei; dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui.

Dacă titularul acţiunii este pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi pornită de tutore.

Mama copilului va fi citată în toate cazurile în care nu formulează ea însăşi acţiunea.

___________

Art. 54. a fost modificat prin punctul 2. din Legea nr. 288/2007 începând cu 08.11.2007.

Art. 55. – Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului.

Dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii copilului, acesta o poate porni într-un termen de 3 ani de la data majoratului său.

Reclamantul poate fi repus în termen, în condiţiile legii.

___________

Art. 55. a fost modificat prin punctul 3. din Legea nr. 288/2007 începând cu 08.11.2007.

Art. 56. – Filiaţia faţă de tată se stabileşte, în afară de cazurile prevăzute în art. 53, prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească.

Art. 57. – Copilul conceput şi născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut de către tatăl său; după moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi fireşti.

Recunoaşterea se face prin declaraţie făcută la serviciul de stare civilă, fie odată cu înregistrarea naşterii, fie după această dată; recunoaşterea poate fi făcută şi prin înscris autentic sau prin testament.

Recunoaşterea, chiar făcută prin testament, nu se poate revoca.

Art. 58. – Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată.

Dacă recunoaşterea este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada paternităţii este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi.

Art. 59. – Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele său de către mamă, chiar dacă este minoră, ori de reprezentantul lui legal.

Dreptul de a porni acţiunea în stabilirea paternităţii nu trece asupra moştenitorilor copilului; ei pot continua acţiunea pornită de acesta.

Acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată.

Art. 60. – Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită de mamă într-un termen de un an de la naşterea copilului.

___________

Alineatul a fost modificat prin punctul 4. din Legea nr. 288/2007 începând cu 08.11.2007.

Dacă, în cazul prevăzut în art. 54 alin. 1, un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, termenul de un an pentru pornirea acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei va curge de la data când acea hotărâre a rămas definitivă.

În cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere, termenul de un an va curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii.

Acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia.

___________

Alineatul a fost introdus prin punctul 5. din Legea nr. 288/2007 începând cu 08.11.2007.

Art. 61. – Timpul cuprins între a trei sute şi a o suta optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi.

   Secţiunea a III-a
Situaţia legală a copilului

   Art. 62. – Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor.

Dacă părinţii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor şi se va declara, odată cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilă. În lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la domiciliul copilului va hotărî, ascultând pe părinţi, dacă copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.

Art. 63. – Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească are, faţă de părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie.

Art. 64. – Copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.

În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa judecătorească va putea da încuviinţarea copilului să poarte numele acestuia din urmă.

În cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi, se aplică dispoziţiile art. 62 alin. 2.

Art. 65. – Dacă filiaţia copilului din afara căsătoriei este stabilită faţă de ambii părinţi, încredinţarea lui, precum şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională, se vor hotărî potrivit dispoziţiilor art. 42-44 inclusiv, care se aplică prin asemănare.

   CAPITOLUL 3
Abrogat prin alineatul (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 25/1997 începând cu 12.06.1997.

   CAPITOLUL 4
Obligaţia de întreţinere

   Art. 86. – Obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care înfiază şi înfiat, bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi, fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege.

Are drept la întreţinere numai acela care se află în nevoie, neavând putinţa unui câştig din muncă, din cauza incapacităţii de a munci.

Descendentul, cât timp este minor, are drept la întreţinere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află.

Art. 87. – Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să continue a da întreţinere copilului, cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie.

Copilul va putea fi obligat să dea întreţinere celui care l-a întreţinut timp de zece ani, astfel cum se arată în alineatul precedent.

Art. 88. Abrogat prin litera a) din Legea nr. 272/2004 începând cu 01.01.2005.

Art. 89. – Întreţinerea se datorează în ordinea următoare:

a) soţii îşi datorează întreţinerea înaintea celorlalţi obligaţi;

b) descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar, dacă sunt mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat;

c) cel care înfiază este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti;

d) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor.

Art. 90. – În cazul în care mai multe dintre persoanele prevăzute în art. 89 sunt obligate să întreţină aceeaşi persoană, ele vor contribui la plata întreţinerii, proporţional cu mijloacele ce au.

Dacă părintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, el poate, în caz de urgenţă, să pornească acţiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit întreţinerea se poate întoarce împotriva celorlalţi obligaţi pentru partea fiecăruia.

Art. 91. – În cazul în care cel obligat în primul rând la întreţinere nu are mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui ce o cere, instanţa judecătorească va putea obliga pe celelalte persoane îndatorate la întreţinere să o completeze, în ordinea stabilită de art. 89.

Art. 92. – Când cel obligat nu poate presta, în acelaşi timp, întreţinerea tuturor celor care sunt în drept să i-o ceară, instanţa judecătorească, ţinând seama de nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca întreţinerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca întreţinerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptăţite să o ceară. În acest caz instanţa va hotărî, totodată, modul în care se va împărţi întreţinerea între persoanele care urmează a o primi.

Art. 93. – Obligaţia de întreţinere se execută în natură sau prin plata unei pensii în bani.

Instanţa judecătorească va stabili felul şi modalităţile executării, ţinând seama de împrejurări.

Art. 94. – Întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti.

Instanţa judecătorească va putea mări sau micşora obligaţia de întreţinere sau a hotărî, încetarea ei, după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreţinerea sau nevoia celui ce o primeşte.

Când întreţinerea este datorată de părinte sau de cel care înfiază, ea se stabileşte până la o pătrime din câştigul sau din munca pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii.

Art. 95. – Obligaţia de întreţinere se stinge, în afară de cazul prevăzut în art. 96, prin moartea debitorului sau a celui îndreptăţit la pensia de întreţinere.

Art. 96. – Moştenitorul persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinerea fără a avea obligaţia legală este ţinut, în măsura valorii bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă părinţii minorului au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreţinut este minor.

În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară, fiecare dintre ei contribuind proporţional cu valoarea bunurilor moştenite.

   TITLUL III
Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă
şi a altor persoane

   CAPITOLUL 1
Ocrotirea minorului

   Secţiunea I
Drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copii şi minori

   Art. 97. – Ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiaţi.

Ei exercită drepturile lor părinteşti numai în interesul copiilor.

Art. 98. – Măsurile privitoare la persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi, de comun acord.

Dacă unul dintre părinţi este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie sau, din orice împrejurare, se află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa, celălalt părinte exercită singur drepturile părinteşti.

Art. 99. – De câte ori se iveşte neînţelegere între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor părinteşti, autoritatea tutelară, după ce ascultă pe părinţi, hotărăşte, potrivit cu interesul copilului.

Art. 100. – Copilul minor locuieşte la părinţii săi.

Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul.

În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de zece ani, va decide, ţinând seama de interesele copilului.

Art. 101. – Părinţii sunt datori să îngrijească de copil. Ei sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului, spre a-l face folositor colectivităţii.

Art. 102. – Autoritatea tutelară2) poate da încuviinţare copilului, la cererea acestuia, după împlinirea vârstei de paisprezece ani, să-şi schimbe felul învăţăturii ori pregătirii profesionale stabilită de părinţi sau să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii profesionale.

___________

2) A se vedea nota de la art. 78 alin. 3.

Art. 103. – Părinţii au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept.

Instanţa judecătorească va respinge cererea, dacă înapoierea este contrară intereselor copilului. Acesta va fi ascultat dacă a împlinit vârsta de zece ani.

Art. 104. – Abrogat. 3)

Art. 105. – Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile până la data când el împlineşte vârsta de paisprezece ani.

După împlinirea vârstei de paisprezece ani minorul exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celui de-al treilea.

Dispoziţiile secţiunii a II-a din prezentul capitol vor fi aplicabile prin asemănare. Cu toate acestea nu se va întocmi inventarul prevăzut în art. 126, în cazul în care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal.

Art. 106. – Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere.

Art. 107. – Copilul minor este întreţinut de părinţii săi.

Dacă minorul are un venit propriu, care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia să asigure condiţiile necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea sa profesională.

În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere datorată de părinţi minorului, felul şi modalităţile executării precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi, se vor stabili de instanţa judecătorească cu ascultarea autorităţii tutelare.

Art. 108. – Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului.

Delegaţii autorităţii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze pe orice cale despre felul cum aceştia sunt îngrijiţi în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională, în conformitate cu ţelurile statului, pentru o activitate folositoare colectivităţii; la nevoie, ei vor da îndrumările necesare.

Art. 109. – Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea părintelui din drepturile părinteşti.

Citarea părinţilor şi a autorităţii tutelare este obligatorie.

Art. 110. – Decăderea din drepturile părinteşti nu scuteşte pe părinte de îndatorirea de a da întreţinere copilului.

Art. 111. – Autoritatea tutelară va îngădui părintelui decăzut din drepturile părinteşti să păstreze legături personale cu copilul, afară numai dacă, prin asemenea legături, creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie.

Art. 112. – Instanţa judecătorească va reda părintelui decăzut din drepturile părinteşti exerciţiul acestor drepturi, dacă au încetat împrejurările care au dus la decădere, astfel încât, prin redarea acestor drepturi, creşterea, educarea, învăţătura, pregătirea profesională şi interesele patrimoniale ale copilului nu mai sunt în primejdie.

   Secţiunea a II-a
Tutela minorului

   Art. 113. – În cazul în care ambii părinţi fiind morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie, dispăruţi ori declaraţi morţi, copilul este lipsit de îngrijirea ambilor părinţi precum, şi în cazul prevăzut de art. 85, copilul va fi pus sub tutelă.

Art. 114. – Tutela se exercită numai în interesul minorului.

Art. 115. – Au obligaţia ca, în termen de cel mult cinci zile de la data când se află de existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute în art. 113, să înştiinţeze autoritatea tutelară:

a) persoanele apropiate minorului precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul;

b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi biroul notarial de stat, cu prilejul deschiderii unei moşteniri;

c) instanţele judecătoreşti, procuratura şi poliţia cu prilejul pronunţării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate;

d) organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.

Art. 116. – Numirea tutorelui se face de autoritatea tutelară, din oficiu sau la încunoştiinţarea acesteia, de către cei arătaţi în art. 115.

Art. 117. – Nu poate fi tutore:

a) minorul sau cel pus sub interdicţie;

b) cel decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;

c) cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări;

d) cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege şi de a fi ales deputat;

e) cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta;

f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei.

Când vreuna din împrejurările arătate în prezentul articol se iveşte în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat.

Art. 118. – Cel numit tutore nu poate refuza această sarcină.

Cu toate acestea poate refuza sarcina tutelei:

a) cel care are vârsta de saizeci de ani împliniţi;

b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de opt ani;

c) cel care creşte sau educă doi sau mai mulţi copii;

d) cel care exercită a altă tutelă sau o curatelă;

e) cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea să îndeplinească această sarcină.

Dacă vreuna dintre împrejurările arătate în prezentul articol se iveşte în timpul tutelei, tutorele poate cere să fie înlocuit.

Art. 119. – Autoritatea tutelară va comunica în scris tutorelui numirea sa şi va afişa decizia de numire la consiliul popular de la domiciliul minorului.

Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la primirea comunicării.

Între timp autoritatea tutelară poate lua măsurile provizorii cerute de interesele minorului.

Art. 120. – Tutorele care, fiind în exerciţiul atribuţiilor sale, a cerut înlocuirea este obligat să-şi exercite aceste atribuţii până la rezolvarea cererii sale de înlocuire.

Art. 121. – Tutela este o sarcină gratuită.

Cu toate acestea, autoritatea tutelară, ţinând seama de munca depusă în administrarea averii şi de starea materială a minorului şi a tutorelui, va putea acorda acestuia din urmă o remuneraţie, care nu va depăşi zece la sută din veniturile bunurilor minorului. Autoritatea tutelară, potrivit împrejurărilor, va putea modifica sau suprima această remuneraţie.

Art. 122. – Minorul pus sub tutelă locuieşte la tutore. Numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare minorul poate avea o altă locuinţă.

Art. 123. – Tutorele are obligaţia de a îngriji de minor.

El este obligat să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului, spre a-l face folositor colectivităţii.

Art. 124. – Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului şi de a-l reprezenta în actele civile, însă numai până la data când acesta împlineşte vârsta de paisprezece ani.

După împlinirea vârstei de paisprezece ani minorul îşi exercită drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui, spre a-l apară împotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea.

Art. 125. – Dispoziţiile art. 102, 103 şi 106 se aplică în mod corespunzător şi în cazul tutelei.

Art. 126. – După numirea tutorelui şi în prezenţa acestuia un delegat al autorităţii tutelare va verifica la faţa locului toate bunurile minorului, întocmind, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă, un inventar, care va fi supus aprobării autorităţii tutelare.

Creanţele pe care le au faţă de minor tutorele, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui pot fi plătite numai cu aprobarea autorităţii tutelare.

Art. 127. – Autoritatea tutelară va stabili suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale. Ea va putea modifica, potrivit împrejurărilor, această sumă.

Cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, autoritatea tutelară va dispune vânzarea bunurilor minorului.

Dacă minorul este lipsit de bunuri şi nu are părinţi sau alte rude care sunt obligaţi de lege să-i dea întreţinere, autoritatea tutelară va cere Direcţiei judeţene sau a municipiului Bucureşti pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale1) să contribuie la întreţinerea lui.

___________

1) În prezent, Direcţia de muncă şi ocrotiri sociale.

Art. 128. – Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte, şi minor, de alta.

Art. 129. – Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia.

Tutorele nu poate, fără prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare, să facă valabilă înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului, renunţarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie orice alte acte care depăşesc dreptul de a administra.

Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor de mai sus sunt anulabile.

Cu toate acestea, tutorele poate înstrăina, fără prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare, bunurile supuse pieirii ori stricăciunii, precum şi bunurile devenite nefolositoare pentru minor, dacă valoarea acestora din urmă nu depăşeşte două sute cincizeci de lei.

Art. 130. – Autoritatea tutelară va acorda încuviinţarea, numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor.

Încuviinţarea se va da pentru fiecare act în parte.

În caz de vânzare, încuviinţarea va arăta dacă vânzarea se va face prin buna învoială sau în alt mod.

În toate cazurile, autoritatea tutelară poate indica tutorelui modul în care se întrebuinţează sumele de bani obţinute.

Art. 131. – Sumele de bani care întrec nevoile întreţinerii minorului şi ale administrării bunurilor sale, precum şi hârtiile de valoare, vor fi depuse, pe numele minorului, la o casă de păstrare de stat, de unde nu vor putea fi ridicate decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare.

Tutorele poate depune şi sumele necesare întreţinerii, tot pe numele minorului. Acestea se vor trece într-un cont separat şi vor putea fi ridicate de tutore, fără încuviinţarea prevăzută în alineatul precedent.

Art. 132. – Ori de câte ori se ivesc între tutore şi minor interese contrare, care nu sunt dintre cele care trebuie să ducă la întocmirea tutorelui, autoritatea tutelară va numi un curator.

Art. 133. – Minorul care a împlinit vârsta de paisprezece ani încheie actele juridice cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute în art. 132 şi 152 lit. c, cu încuviinţarea prealabilă a curatorului.

Dacă actul pe care minorul urmează să-l încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate încheia decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare, va fi necesară şi prealabilă încuviinţare a acesteia.

Minorul nu poate să facă nici chiar cu încuviinţare, donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia.

Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor de mai sus sunt anulabile.

Art. 134. – Tutorele este dator să prezinte anual autorităţii tutelare o dare de seamă despre modul cum a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia.

Darea de seamă se va prezenta autorităţii tutelare în termen de treizeci de zile de la sfârşitul anului calendaristic.

În afară de darea de seamă anuală, tutorele este obligat, la cererea autorităţii tutelare, să dea oricând dări de seamă despre felul cum a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia.

Art. 135. – Autoritatea tutelară va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului şi la cheltuielile făcute cu întreţinerea acestuia şi administrarea bunurilor sale şi, dacă sunt regulat întocmite şi corespund realităţii, va da descărcare tutorelui.

Art. 136. – Autoritatea tutelară va exercita un control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele îşi îndeplineşte îndatoririle sale cu privire la minor şi bunurile acestuia, dispoziţiile art. 108 alin. 2 fiind aplicabile.

Pentru înlesnirea controlului, autoritatea tutelară va putea cere colaborarea organelor administraţiei de stat şi instituţiilor de ocrotire.

Art. 137. – Felul învăţăturii sau pregătirii profesionale, ce minorul primea la data numirii tutorelui, nu poate fi schimbat de acesta decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare.

Art. 138. – Minorul, precum şi toţi cei prevăzuţi în art. 115, pot face plângere autorităţii tutelare cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor.

Tutorele va fi îndepărtat dacă săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, precum şi dacă nu îşi îndeplineşte mulţumitor sarcina.

Art. 139. – Până la intrarea în funcţiune a noului tutore autoritatea tutelară va numi un curator.

Art. 140. – La încetarea tutelei, tutorele este dator ca, în termen de cel mult treizeci de zile, să prezinte autorităţii tutelare o dare de seamă generală. El are aceeaşi îndatorire şi în caz de îndepărtare din tutelă.

Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, după caz, fostului minor, moştenitorilor acestuia sau noului tutore.

Art. 141. – După predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor, autoritatea tutelară va da tutorelui descărcare de gestiunea sa.

Chiar dacă autoritatea tutelară a dat tutorelui descărcare de gestiune, acesta răspunde pentru paguba pricinuită prin culpa sa.

Tutorele care înlocuieşte pe un alt tutore are obligaţia să ceară fostului tutore repararea pagubelor ce acesta a pricinuit minorului prin culpa sa.

   CAPITOLUL 2
Interdicţia

   Art. 142. – Cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie.

Pot fi puşi sub interdicţie şi minorii.

Art. 143. – Interdicţia poate fi cerută de autoritatea tutelară, precum şi de toţi cei prevăzuţi în art. 115.

Art. 144. – Interdicţia se pronunţă de instanţa judecătorească, cu concluziile procurorului, şi îşi produce efectele de la data când hotărârea a rămas definitivă.

După ce a rămas definitivă, hotărârea se va comunica, fără întârziere, de către instanţa judecătorească ce a pronunţat-o, instanţei locului unde actul de naştere al celui pus sub interdicţie a fost înregistrat, spre a fi transcrisă în registrul anume destinat.

Când sentinţa judecătoriei prin care s-a pronunţat interdicţia a fost atacată cu recurs şi acesta a fost respins, instanţa de recurs va face ea însăşi comunicarea prevăzută de acest articol, trimiţând în copie dispozitivul sentinţei.

Incapacitatea celui pus sub interdicţie nu va putea fi opusă unui al treilea decât de la data transcrierii hotărârii, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut interdicţia pe altă cale.

Art. 145. – Hotărârea de punere sub interdicţie rămasă definitivă va fi comunicată de instanţa judecătorească autorităţii tutelare, care va desemna un tutore.

De asemenea, hotărârea de punere sub interdicţie rămasă definitivă va fi comunicată medicului şef al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului Bucureşti, pentru ca acesta să instituie asupra celui interzis, potrivit instrucţiunilor Ministerului Sănătăţii, o supraveghere medicală permanentă.

Art. 146. – În caz de nevoie şi până la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie, autoritatea tutelară va putea numi un curator pentru îngrijirea persoanei şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută precum şi pentru administrarea bunurilor.

Art. 147. – Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie, în măsura în care legea nu dispune altfel.

Art. 148. – Tutorele celui pus sub interdicţie este în drept să ceară înlocuirea sa după trei ani de la numire.

Art. 149. – Tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdicţie, spre a-i grăbi vindecarea şi a-i îmbunătăţi condiţiile de viaţă; în acest scop, se vor întrebuinţa veniturile şi la nevoie toate bunurile celui pus sub interdicţie.

Autoritatea tutelară, de acord cu serviciul sanitar competent şi ţinând seama de împrejurări, va hotărî dacă cel pus sub interdicţie va fi îngrijit la locuinţa lui ori într-o instituţie sanitară.

Art. 150. – Minorul care la data punerii sub interdicţie, se află sub ocrotirea părinţilor, va rămâne sub această ocrotire până la data când devine major, fără a i se numi tutore. Dispoziţiile art. 149 sunt aplicabile şi situaţiei prevăzute în prezentul alineat.

Dacă la data când minorul devine major el se află încă sub interdicţie, autoritatea tutelară va numi un tutore.

În cazul în care, la data punerii sub interdicţie, minorul se află sub tutelă, autoritatea tutelară va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau va numi un nou tutore.

Art. 151. – Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicţia, instanţa judecătorească va pronunţa, ascultând concluziile procurorului, ridicarea sa.

Cererea se va putea face de cel pus sub interdicţie, de tutore, precum şi de toţi cei prevăzuţi în art. 115.

Hotărârea care pronunţă ridicarea interdicţiei îşi produce efectele de la data când a rămas definitivă. Ea se va comunica, de către instanţa judecătorească care a pronunţat-o, instanţei locului unde s-a transcris hotărârea de punere sub interdicţie, spre a fi de asemenea transcrisă în registrul prevăzut de art. 144 şi, totodată, spre a se face, în acelaşi registru menţiune despre ridicarea interdicţiei, pe marginea hotărârii care a pronunţat interdicţia.

Încetarea dreptului de reprezentare a tutorelui nu va putea fi opusă unui al treilea decât de la data când, potrivit dispoziţiilor alineatului precedent, a fost făcută menţiune despre ridicarea interdicţiei, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut ridicarea interdicţiei pe altă cale.

   CAPITOLUL 3
Curatela

   Art. 152. – În afară de alte cazuri prevăzute de lege, autoritatea tutelară va putea institui curatela:

a) dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate, personal să-şi administreze bunurile sau să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare şi, din motive temeinice, nu-şi poate numi un reprezentant;

b) dacă din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentanţi, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;

c) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau ale cărei acte le încuviinţează;

d) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar general;

e) dacă o persoană a dispărut fără a se avea ştiri despre ea şi nu a lăsat un mandatar general.

Art. 153. – În cazurile prevăzute în art. 152, instituirea curatelei nu aduce nici o atingere capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă.

Art. 154. – Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soţului sau, a rudelor, a celor arătaţi în art. 115, precum şi a tutorelui, în cazul prevăzut în art. 152 lit. c. Autoritatea tutelară poate institui curatela şi din oficiu.

Curatela nu se poate institui decât cu consimţământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimţământul nu poate fi dat.

Art. 155. – În cazurile în care se instituie curatela se aplică regulile de la mandat.

Autoritatea tutelară poate da instrucţiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă.

Art. 156. – Curatorul este în drept să ceară înlocuirea sa după trei ani de la numire.

Art. 157. – Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de autoritatea tutelară la cererea curatorului a celui reprezentat, a oricăruia dintre cei prevăzuţi în art. 115 ori din oficiu.

   CAPITOLUL 4
Autoritatea tutelară1)

    ___________

1) A se vedea nota de la art. 78.

Art. 158. – Atribuţiile de autoritate tutelară aparţin organelor executive şi de dispoziţie ale consiliilor comunale, orăşeneşti, municipale sau de sector al municipiului Bucureşti2).

___________

2) A se vedea nota de la art. 4.

Art. 159. – Autoritatea tutelară competentă este:

a) pentru ocrotirea părintească şi tutela minorului, cea de la domiciliul minorului;

b) pentru tutela persoanei pusă sub interdicţie, cea de la domiciliul acesteia;

c) pentru curatela prevăzută în art. 152 lit. a sau c, cea de la domiciliul persoanei reprezentate sau al minorului de paisprezece ani;

d) în cazul prevăzut în art. 152 lit. b, fie autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei reprezentate, fie autoritatea tutelară de la locul unde trebuie luate măsurile urgente;

e) pentru curatela prevăzută în art. 152 lit. d sau e, cea de la ultimul domiciliu din ţară al celui lipsă ori celui dispărut.

Art. 160. – Deciziile autorităţii tutelare pot fi atacate la autoritatea ierarhic superioară, care, potrivit legii, exercită atribuţiile de îndrumare şi control.

    Dispoziţii finale

   Art. 161. – Prezentul cod intră în vigoare la data de 1 februarie 1954.

februarie 5, 2013 Posted by | Dedicat familiei | Lasă un comentariu

CURS DE CATEHEZA

CULTUL CREŞTIN BAPTIST

Curs de cateheza

INTRODUCERE

            Definiţie: Cateheza este un studiu organizat al Sfintelor Scripturi în vederea cunoaşterii principiilor de credinţă, a acceptării lor în viaţa de zi cu zi cât şi a mărturisirii lor. A catehiza: a învăţa pe alţii

Temeiul doctrinar al acestui studiu este Biblia. Ea este baza documentară. Baptist în limba greacă înseamnă botezat.

 

Temeiul legal îl constituie Statutul de organizare şi funcţionare al Cultului Creştin Baptist din România. Mărturisirea de credinţă a Cultului Creştin Baptist este anexă a Statutului mai sus-rnenţionat. În ţara noastră sunt 14 culte aprobate de lege. CuItul Baptist este neoprotestant şi este aprobat de stat.

Tema        catehezei o constituie cunoaşterea învăţăturii Biblice care formează doctrina Bisericii Creştine Baptiste, aşa cum a fost lăsată şi poruncită de Dumnezeu să fie mărturisită, învăţată şi trăită (Matei 28:18-20; 2 Petru 1:5-11)

                  Scopul acestui curs este formarea şi edificarea spirituală a candidatului la botez (2 Corinteni 4:13); cunoaşterea adevărurilor nou-testamentare care formează doctrina Cultului Creştin Baptist din România.

          Participanţii la curs sunt persoane care solicită botezul ca urmare a pocăinţei şi credinţei lor. Accesul la curs este liber pentru orice om care doreşte în mod sincer să afle adevărurile lui Dumnezeu (nu doar cei care L-au primit deja pe Domnul Isus în viaţa lor ca Mântuitor personal

                                Structura catehezei

Partea I Lecţii care formează platforma de cunoaştere Biblică, şi care constituie punctul de plecare în rezolvarea problemelor umane şi de crez general (Biblie, Dumnezeu, om, păcat)  Vezi lecţiie I IV.

Partea a II-a Lecţii care prezintă soluţia oferită de Dumnezeu pentru reabilitarea omului căzut în păcat (credinţă, pocăinţă, mântuire, naştere din nou, sfinţire) . Vezi lecţiile V- IX .

Partea a III-a Lecţii legate de practica vieţii creştine (rugăciune, post, mijlocitorul nostru la Dumnezeu, simbolurile Noului Testament, Ziua Domnului şi Sabat, Biserica şi slujitorii ei, disciplina în biserică, căsătorie, dărnicie creştină, relaţia dintre biserică şi stat, aspecte legate de viaţa de apoi.  Vezi lecţiile  X-XXII.

Concluzie

 

Catehizarea este predarea sistematică a învăţăturilor biblice nou testamentare, grupate pe teme precise.

-1-

Lecţia  I

DESPRE BIBLIE

Cuvântul Biblie vine din limba greacă:  Biblos = carte, bibliotecă.

1. Obârşia – sfinţenia – autorul şi eternitatea Bibliei

  1. Biblia nu este de obârşie omenească ci Divină  (Galateni 1:11-12).
  2. Biblia este Sfântă deoarece, Ea este Cuvântul lui Dumnezeu              descopenit oamenilor prin Duhul Sfânt (2Timotei 3:l6).
  3. Autorul Bibliei este Duhul Sfânt care a inspirat şi a vorbit prin gura proorocilor. Dumnezeu s-a folosit de aproximativ 40 de bărbaţi în acest sens (Fapte 1:16; 2Petru 1:21).
  4. Durata       scrierii Bibliei a fost de aproximativ 1600 de ani.
  5. Biblia este veşnică. Cerul şi Pământul vor trece, dar cuvintele Bibliei vor rămâne pentru veşnicie (Matei 24:35).

2. Structura Bibliei

Vechiul Testament conţine 39 de cărţi după cum urmează:

a.   17 cărţi istorice din care: 5 cărţi ale lui Moise, numite şi Pentateuh (de la Geneza sau Facerea la Deuteronom sau a doua lege) precum şi 12 cărţi istorice legate de poporul lui Israel, de la Iosua la Estera;

  1. 5 cărţi poetice: de la Iov la Cântarea Cântărilor;
  2. 17 cărţi profetice din care 5 sunt ale Profeţior Mari (de la Isaia la Daniel) şi12 ale Profeţilor Mici (de la Osea la Maleahi)

   Noul Testament conţine 27 de carţi dupa cum urmeaza:

  1. 4 cărţi biografice: Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan;
  2. o carte istorică: Faptele apostolilor;
  3. 21 cărţi didactice: 14 epistole pauline sau epistolele lui Pavel;
  4. 7 epistole generale, de exemplu Epistolele soborniceşti  ale lui Iacov , Iuda;
  5. o carte profetică : Apocalipsa.

-2-

                  3.   Ce credem şi ce mărturisim noi despre Biblie

 

 

a.   Biblia este cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 1:13; Fapte 18:11;         1Petru 1:23-25).

  1. Biblia este Adevărul care ne eliberează din robia păcatului (Ioan 17:17; loan 8:32 ).

 

  1. Biblia este puterea lui Dumnezeu care mântuieşte omul (Romani 1).
  1. Biblia este îndreptarul învăţăturilor lui Dumnezeu prin care omul este îndemnat să se pocăiască (2Timotei 3:15-17).
  1. Biblia este izvorul vieţii prin care omul este născut din nou.

(1Petru 1:23; Efeseni 2:1-5).

  1.  Biblia este codul divin după care Dumnezeu va judeca, prin                   Isus Hristos, pe cei vii şi pe cei morţi (Ioan 12:48; Romani 2:16).

 4. Scopul pentru care Dumnezeu ne-a dat Biblia

 

 

  1. Să ne cunoaştem pe noi înşine, starea de păcat în care trăieşte omul nemântuit, originea noastră, scopul pentru care Dumnezeu ne-a creat precum şi posibilitatea salvării omului.
  2. Să identificăm păcatul şi să cunoaştem consecinţele lui  (Romani 6:23 ; 1Ioan 3:8-10 ).
  3. Să cunoaştem pe Domnul Isus Hristos şi să ştim ce trebuie să facem ca să-L avem ca Mântuitor personal (1 loan 3:16; 1 Timotei 1:15-16).
  4. Să cunoaştem pe Dumnezeu şi cum putem deveni copii ai Lui

(Ioan 1:12; Romani 8:15-16)

  1.  Să fie mărturie lumii intregi în ziua judecăţii (Ioan 3:18 4 5:24).

-3-

5. Raportul necesar dintre om şi Biblie

a. Dumnezeu ne recomandă să citim, să cercetăm, să credem să                                                           primim, să trăim şi să mărturisim Biblia.

(Romani 1:15;Ioan 5:39; 2 Petru1:5-8; Filipeni 1:4-15).

b.  Sä nu adaugi şi să nu scoţi cuvinte din Biblie.

(Deutenonom 4:1-2; Apocalipsa 22:18-19).

c.   Să nu ne fie ruşine să mărturisim Evanghelia (2Timotei 1:8).

d. Cuvântul Iui Dumnezeu, adică Biblia, trebuie primit în totalitate. (1Tesaloniceni 2:13)

6. Concluzii

 1. Biblia este cuvântul lui Dumnezeu. Ea este veşnică;

 

 2.  Autorul Bibliei este Duhul Sfânt. El a inspirat pe cei

  ce au  scris-o;

 

3.  Biblia trebuie studiată, crezută, trăită şi mărturisită ;

 

  4. Biblia este singura normă de credinţă. Nu este admis să adaugi                            sau să scoţi nici un cuvânt.

 

-4-

Lecţia  a- II -a 

 

                          DESPRE DUMNEZEU

 

În Biblie descoperim pe Dumnezeu ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (ceea ce formează Sfânta Treime), cu desăvârşire una şi nedespărţiţi în fiinţa lor.

1. Despre Dumnezeu

 

a. Conform sfintelor scripturi noi credem şi mărturisim  că este un                     Dumnezeu creator, susţinătorul   şi  stăpânitorul tuturor lucrurilor

(Geneza 1:1; Efeseni 4:6; Maleahi 2:10; Iov 31:15; Romani 1:19-20;                       Romani 11:36).

b.  Însuşirile lui Dumnezeu

– Dumnezeu este o fiinţă veşnică, sfântă, desăvârşită, atotputernică,     atotştiutoare, nemărginită, omniprezentă.

–   Dumnezeu este nelimitat în timp, spaţiu şi materie.

–  El este creatorul tuturor lucrurilor, al fiinţelor văzute şi nevăzute  din Cer şi de pe Pământ; este creatorul întregului Univers inclusiv al omului.

– El este de sine stătător. (Psalmi 102:25-27; 135:6; 1Petru 1:15-16; Matei 5:48; Daniel 4:34; Ieremia 31:35).

cCum este Dumnezeu

– În ceea ce priveşte natura Sa, Dumnezeu  este DUH şi ADEVAR,                                                spirit infinit şi desăvârşit (loan 4:24). Dumnezeu este DUH şi cine se închină Lui trebuie să se  închine în Duh şi Adevăr.

– În ceea ce priveşte fiinţa Sa, Dumnezeu este unul singur (1Corinteni 8:6;          1Timotei 2:5).

– În ceea ce priveşte persoana Sa, Biblia arată că Dumnezeu este Trinitate sau  Sfânta Treime (1 Ioan 5:7).

– Dumnezeu este Tatăl (Ioan 10:29-30).
– Dumnezeu este Fiul (Matei 3:16-17).

– Dumnezeu este Duhul Sfânt (2Corinteni 3:17). Dumnezeu ca Tată,  Fiu şi Duh Sfânt sunt cu desăvârşire una şi nedespărţi în fiinţa lor, ei alcătuind o unitate divină, inseparabilă.

d. Datoria Omului este să creadă färă să se îndoiască de El. Dumnezeu existä şi răsplăteşte pe cel ce-l caută (Evrei 11:5).

-5-

2. Dumnezeu Tatăl

 

a. Biblia ni-l prezintä pe Dumnezeu ca Tată (loan 6:27, 1 Petru 1:2; Matei11:25; Marcu 14:36; Luca 22:42; Fapte 2:33; Romani 8:15)

b. Dumnezeu este Tatäl cerurilor, al Pământului, al oamenilor pocăiţi,                mântuiţi, născuţi din nou şi înfiaţi prin Duhul Sfânt (Efeseni 1:17; Ioan 2:13; Romani 15:6).

c. Dreptul de a-L chema pe Dumnezeu «Tată » aparţine tuturor acelora care se pocăiesc, cred şi îl primesc pe Domnul Isus ca mântuitor. În acest fel ei sunt înfiaţi prin Duhul Sfânt (Ioan 1:12; 1Ioan 3:2)

d. Oamenii nepocăiţi nu-L au pe Dumnezeu ca Tată, ci pe cel rău Ioan 8:44;

1Ioan 3:8-10). Copiii lui Dumnezeu se deosebesc de copiii Diavolului prin viaţă, vorbe, fapte, atitudine, anturaj, îmbrăcăminte, comportament.

3. Dumnezeu Fiul sau Domnul Isus Hristos

 

Referinţe: Matei 16:16; Ioan 1:1;1:14; Fapte8:37; 9:20;

2Corinteni 1:19; Ioan 20:31

Noi mărturisim şi credem că:

 

  1. Isus Hristos este fiul lui Dumnezeu (Ioan  20:31;Matei 3:17;  Matei 16:16).
  2. El este a doua persoană din Sfânta Treime (1Ioan 5:7; Ioan 1:14).
  3. El este Domn şi Mântuitor (Fapte 4:12; Matei 1:21).
    1. El este trimis de Tatăl (loan 3:16.

Isus în traducere înseamnă aducător de mântuire, salvator, mântuitor.

Hristos (Mesia) înseamnă trimisul Domnului sau unsul lui Dumnezeu.

Isus Hristos este Dumnezeu întrupat.

 

e.  El este jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre (1Ioan 2:2).

f.  El deţine toată puterea în cer  şi pe pământ (Matei 28:18),

g.  El va judeca viii şi morţii ( Ioan 5:22;  2 Timotei 4:1).

h.  Prin El s-au creat toate. El le suţine prin Cuvântul puterii Lui

(Evrei 1:2-3).

i.   El este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (1 Timotei 2:5).

j.   El este singurul mare preot (Evrei 7:26-28).

k.  Domnul Isus Hristos este Dumnezeu descoperit în trup (Isaia 9:6,

Ioan 1:14).

-6-

4. Dumnezeu Duhul Sfânt

(Argumente biblice: loan 4:24; 2 Corinteni 3:17; loan 14:26; Fapte 5:32).

Noi credem şi mărturisim despre Duhul Sfânt că:

a. Este a treia persoană din Trinitate (1Ioan 5:7);

b. El vine de la Tatăl (Fapte 2:33; Ioan 15:26; 14:16);

c. El este dat păcătosului mântuit prin jertfa Domnului Isus Hristos;

d. El este Dumnezeu ( 2Corinteni 3:17, 1Ioan 5:7);

e. El este autorul Bibliei ( 2Timotei 3:16; 2 Petru 1:21);

f. Prin Duhul Sfânt se savârşeşte naşterea din nou (Ioan 3:3-6);

g. Duhul Sfânt locuieşte în fiinţa celui mântuit  (1Corinteni 6:19-20);

h. Duhul Sfânt nu este un drept al nostru ci l-am primit prin Domnul Isus

i. Duhul Sfânt se primeşte atunci când omul aude cuvântul lui Dumnezeu,    îI acceptă  pe Domnul Isus Hristos, îl proclamă ca Mântuitor personal prin pocăintă şi credinţă. Consecinţa este aceea că omul este născut din nou (Fapte 2:38; Efeseni 1:13-14).

j. Duhul Sfânt lucrează în sensul că :

–  îl luminează pe om, adică îl face să înţeleagă cu mintea şi să  primeascä cu inima adevărul că el este păcătos, că are nevoie de salvarea lui Dumnezeu, că este vinovat în faţa lui Dumnezeu, că plata păcatului este moartea;

–  îi face cunoscut omului păcătos că Domnul Isus Hristos a murit în               locul lui (al omului) pentru salvarea sufletului său;

–  adevereşte omului că dacă nu se pocăieşte va ajunge în iad, fără nici o posibilitate de salvare;

–  îndeamnă omul să se pocăiască şi să se întoarcä la Dumnezeu,  să-L primească prin credinţa pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitorul său personal şi să obţina astfel iertarea păcatelor, mântuirea şi viaţa veşnică;

–  îl  transformă pe om dintr-un  păcătos, într-un om mântuit, născut din nou, într-un copil al lui Dumnezeu. Această transformare are loc numai în condiţiile unei credinţe liber consimţite şi a unei pocăinţe desăvârşite;

–  îl maturizeazä pe om din punct de vedere spiritual, îl călăuzeşte mereu ;              –  poate fi primit numai prin pocăinţă şi credinţă;

k. Semnele prin care El este primit de un om păcătos sunt: viaţa, limbajul, comportamentul, atitudinea, îmbrăcămintea, relaţiile cu toţi oamenii,  relaţia cu Dumnezeu (Galateni 5:22-26);

l. El vrea să fim curaţi, adevăraţi copii ai lui Dumnezeu (Iacov 4:5) ;

m. Să nu-L întristăm, să nu-L stingem, să nu-L batjocorim, ci sä-L   ascultăm (Isaia 63:10; Matei 12:32 ; Efeseni 4:30; 1Tesaloniceni 5:19)

n. Dacă este primit de oameni care se întorc iarăşi la păcat acest lucru   înseamnă batjocorirea Sa şi a Domnului Isus Hristos (2 Petru 2:10-21).

-7-

5. Concluzii

 

1. Despre Dumnezeu

•     Dumnezeu este Creatorul, Susţinătorul şi Stăpânitorul tuturor lucrurilor.

•     Sfânta Treime înseamnă Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul,  Dumnezeu Duhul Sfânt. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt formează o unitate desăvârşită.

•      Omul este dator să creadă în Dumnezeu.

2. Despre Dumnezeu Tatăl.

  • Dumnezeu Tatăl este creatorul tuturor lucrurilor, fiinţelor şi evenimentelor din viaţa noastră.
  • Orice păcătos care se întoarce cu pocăinţă la Dumnezeu şi crede în jertfa Domnului Isus Hristos, este înfiat prin Duhul Sfânt şi are dreptul să-L cheme pe Dumnezeu “tată”. El este un păcătos iertat, iar Dumnezeu devine tatăl lui.
  • Omul este dator să creadă în Dumnezeu.

3.    Despre Dumnezeu Fiul.

Domnul Isus Hristos este:

  • Dumnezeu întrupat;
  • A doua Persoană din Sfânta Treime;
  • Domn (Stăpân);
  • Mântuitor al lumii şi deci şi al meu (al omului, în mod personal);
  •   Cel trimis de Tatăl pe pământ;
  •   Cel care a creat totul;
  •   Singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni.

4.   Despre Dumnezeu Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt este:

•   a treia Persoană din Trinitate;

•     autorul Bibliei;

•    dat păcătosului mântuit;

•     cel care continuă procesul de sfinţire (curăţire);

•    primit de omul care aude cuvântul lui Dumnezeu, care crede şi se pocăieşte,  îl proclamă pe Domnul Isus Hristos ca mântuitor personal şi este născut din nou prin Duhul Sfant.

 

-8-

Lecţia a- III-a

                                    DESPRE OM

 

1. Noi credem şi mărturisim că omul este creat de Dumnezeu prin puterea Sa divină de a supune toate lucrurile şi toate legile. Omul este alcătuit din trup sau partea materială (facută din ţărână) şi suflet sau partea spirituală care provine de Ia Dumnezeu (Geneza 1:27; 2:7)

Chipul şi asemănarea omului cu Dumnezeu nu se referä la fizionomie pentru că Dumnezeu este DUH (Ioan 4:24), ci la însuşirile de sfinţenie şi neprihănire,  deoarece omul a fost creat fără păcat, curat, neprihănit şi nevinovat (Efeseni 4:24).

Originea omului este din Dumnezeu şi nu ca rezultat al evoluţiei (Fapte 17:28-29; Efeseni 3:14-15; Isaia 45:12; Ieremia 27:5)

2. Dumnezeu a făcut pe om fără prihană: (Eclesiastul 7:29 ), cu voinţă  liberă de a alege binele sau răul,  viaţa sau moartea, binecuvântarea sau blestemul, fericirea sau nenorocirea veşnică ( Deuteronom 30:15,19 ).

Omul a fost binecuvântat, aşezat în Rai, în fericire, în părtăşie cu Dumnezeu. Fericirea omului depinde de ascultarea sa faţă de Dumnezeu, de trăirea cuvântului Său, de credincioşia  lui.

3. Omul a ales neascultarea, a dispreţuit autoritatea lui Dumnezeu, s-a lăsat ispitit şi înşelat de diavol (Geneza 3:1-19).

Prin căderea în păcat omul a căzut sub blestem şi a devenit incapabil de a trăi după voia lui Dumnezeu. El este izgonit din Eden şi astfel prin neascultare a  devenit  rob  al  păcatului, al satanei, degenerând într-o fiinţă rea.

Prin naşterea firească, fiecare om moşteneşte sămânţa păcatului, înclinarea spre rău şi firea pacatoasă (Romani 5:12; 7:17-23).

Păcatul a pus un zid de despărţire între om şi Dumnezeu (Isaia 59:1-2).

4. Omul, ca fiinţă liberă, este răspunzător înaintea lui Dumnezeu de toate faptele, vorbele şi gândurile sale ( Romani 14:12; Matei 12:36).

5. Toţi oamenii trebuie să moară în trup, cu excepţia celor care vor fi găsiţi în viaţă la revenirea glorioasă a Domnului Isus Hristos, iar după moarte urmeazä să participe la judecata faptelor lor. Rezultatul va fi, fie condamnare, fie răsplătire veşnică (2 Corinteni 5:10; Evrei 9:27)

-9-

  1. 6.    Omul poate redobândi chipul şi  asemănarea lui Dumnezeu dacă ascultă Evanghelia, o crede, se întoarce la Dumnezeu cu pocăinţă şi credinţă este mântuit prin sângele Domnului Isus Hnistos şi este näscut din nou prin Duhul Sfânt (Romani 5:19; Coloseni 3:10).

7. Omul se poate apropia de Dumnezeu prin Sângele Domnului Isus Hristos (Efeseni 2:18, 3:12; Romani 5:1-2).

   8. Concluzii

 

1.    Omul este făcut din Dumnezeu. Trupul omului este alcătuit din ţărână, iar sufletul omului este de la Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Sa.

 

2.    Dumnezeu a făcut pe om fără prihană (vină) cu voinţa liberă de a alege binele sau răul.

 

3.    Omul ca fiinţă liberă este răspunzător în faţa lui Dumnezeu pentru toate faptele, vorbele şi gândurile sale.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

-10-

Lecţia a- IV -a

                                     DESPRE PĂCAT

 

1.    Noi credem şi mărturisim că omul a fost ademenit de diavol, devenind neascultător de Dumnezeu.

        Păcatul este abaterea faţă de legea morală a lui Dumnezeu şi trăirea  în dezacord faţă de cuvântul Său (1Ioan 3:4; 5:17, Ioan 8:34; Romani 6:13; 4:23;

Iacov 4 :7; Eclesiastul 7 :29 ; Psalmi 51:4; Efeseni 2:1-3; Deuteronom 9:7).

Orice păcat săvârşit de om este o împotrivire, o batjocură, o desconsiderare, o neascultare, o dispreţuire, o necinstire adusă direct lui Dumnezeu (Geneza 39:9; Ieremia14:20-21; Deuteronom 9:7; Fapte 5:3; Fapte 7:51; Romani 2:24).

2.    Cum se naşte păcatul?

 

Ispita este mijlocul de momealä al Satanei.

Păcatul se comite astfel :

–  prin ispitire, Satana întunecă mintea şi orbeşte raţiunea (Geneza 3 :1 –6 ; Efeseni    4 :18 ; Romani 1 :28).

–   ispita trezeşte poftele trupului care se războiesc cu sufletul (1 Petru 2:11).

–   prin poftă omul este momit, păcălit, înşelat de diavol (Geneza 3:1-6).

–  acceptând împlinirea poftei se comite păcatul (Geneza 2:15-17;   Romani 5:12-19),

–   păcatul săvârşit (mânia, blestemul, pedeapsa, despărţirea de Dumnezeu)                    atrage după sine moartea (Iacov 1:13-15; Romani 6:23 Geneza 3:23-24) .

Păcatul se comite cu gândul, vorba, fapta, văzul, atitudinea, cu voie sau fără voie (Matei 5:28-37; Ioan 8:44; 1Ioan 3:15). Dumnezeu urăşte păcatul şi viaţa păcătoasă (Isaia 1:14; Evrei 1 :9 ; Psalmi 45 :7).

Păcat, nelegiuire, fărădelege, sunt noţiuni similare ( 1 loan 3:4; Isaia 59:1-2; 59:12).

3.  Universalitatea păcatului

Toţi oamenii sunt păcătoşi: cei care trăiesc în păcat sunt păcătoşi neiertaţi dar cei care se pocăiesc de păcatele lor sunt păcătoşi iertaţi (Romani 3:23; Eclesiastul 7:20; Romani 5:12)

Păcatul a intrat în lume prin neascultarea unui singur om şi a trecut asupra tuturor oamenilor, astfel toţi oamenii sunt păcătoşi, vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi lipsiţi de slava Sa.

-11-

4. Consecinţa păcatului este moartea spirituală, sau despărţirea de Dumnezeu.

– Păcatul săvârşit este un zid de despărţire între omul care îl  face  şi Dumnezeu (Isaia 59:2)

– O stare de vrăjmăşie între  omul păcătos şi  Dumnezeu (Romani 8:7).

– O întinare, o murdărire (Ieremia 2:22).

– Moartea oamenilor nemântuiţi are ca efect despărţirea  veşnică de Dumnezeu (moartea a doua).

5. Mărturisirea păcatului

Cine mărturiseşte păcatul în faţa Domnului Isus Hristos şi evită să-l mai facă în viitor este iertat de Dumnezeu. Sângele Domnului Isus spală orice päcat cu condiţia credinţei în numele Lui şi în condiţiile unei pocăinţe adevărate înaintea lui Dumnezeu. Omul pocăit capătă iertarea păcatelor şi viaţä veşnică (Ioan 1:9; Proverbe 28:13; Levitic 5:1-5)

Păcatul nemărturisit nu este iertat. Păcatele trebuiesc mărturisite prin rugăciune Domnului Isus Hristos care a murit pentru păcatele noastre (1Ioan 2:2; Efeseni 1:7 ; 1Timotei 2:5).

Cine ne convinge pe noi de păcat? Duhul Sfânt prin cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 16:8).

Cine poate ierta păcatul? Numai Domnul Isus Hristos. Sângele Lui ne curăţeşte de orice păcat (1 loan 1:7).

6. Cerinţa lui Dumnezeu către om

 

“Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” – Leviticul 11:44-45; 19:2; 20:7;               1Petru 1:15-16. “Voia lui Dumnezeu este sfinţirea noastră”          Tesaloniceni 4:3, 7.

7. Câteva principii de viaţă creştină

să nu fac nimic din ceea ce nu zideşte sau ar putea constitui o pricină de poticnire pentru altul.

să nu mă compar cu omul păcătos, ci să privesc mereu la sfinţenia lui Dumnezeu.

• trupul meu are menirea de a fi Templul Duhului Sfânt (1Corinteni 3:16-17; 6:19-20). Acesta este punctul de plecare în analizarea a ceea ce îmi este îngăduit şi ceea ce nu-mi este îngăduit.

• ca să rezist în faţa furtunilor am nevoie de trei piloni: rugăciunea, citirea Bibliei şi frecventarea bisericii.

• voi            împărtăşi celor din jur,  minunea transformärii vieţii mele prin pocăinţa mea de păcate si credinţa mea  în jertfa Domnului Isus; mereu ÎL voi mărturisi semenilor mei.

-12-

8. EXEMPLE DE PĂCATE

şi lucruri  neacceptate în biserică

– Participarea sau apelarea la ghicire, descântece, vrăjitorie, spiritism, este echivalent cu a-L părăsi pe Dumnezeu (Lev. 22:27, Deut.1810-12;I Cron.10:13).

– Curvia, avortul, divorţul  (1Corinteni 6:15-18; Apoc.22:15;  Mat.19:5-9; Maleahi  2:14-16;  Ps.22:9-10).

– Acceptarea anturajelor şi petrecerilor păcătoase (1Cor.5:11; 1Ioan 2:5,17;       1Petru 4:3-4; 2Cor.6:17; Tit 2:11-12).

–  Prietenia cu lumea –  vrăjmăşie cu Dumnezeu  (Iacov 4:4).

– Fumatul, consumul de băuturi alcoolice, frecventarea restaurantelor   (Luca1:15; Matei 14:1-12; Numeri 6:3; Judecători 13:4; Prov.20:1; Prov. 23:27-31; Isaia 5:11-12; 1Cor. 6:10; Efeseni 5:18; Gen.19:30-38; Galateni 5:21; 1Cor. 3:16-17).

– Furatul (lucrurile furate trebuiesc date înapoi ), darea şi luarea de mită  (Levitic 19:11;  I Sam.12: 3; Marcu 7:21-22; Luca 19:8; 1Cor. 6:10; Efeseni 4:28).

– Darea în judecată, problemele se rezolvă în Biserică (1Cor.6:7) – trebuie să te împaci cu vrăjmaşii tăi şi cu duşmanii, să te rogi pt. ei, să-i iubeşti şi să le faci bine (Mat.5:44-48; Mat.6:14-15; Mat.8:15-20; Marcu 11:24-24; Col.3:13; Rom.12:18).

– Certurile, mânia, supărările, răzbunarea, pizma, vorbirea de rău, bârfa, clevetirea (Prov.17:19;   2Tim 2:3; 1Petru 2:1; 2Cor.12:20; Exod 23:1; Levitic 19:16-17; Psalmi 37:18).

– Ţinuta indecentă – păr lung la bărbaţi (1cor.11:14). Femeile în Biserică trebuie să fie cu capul acoperit (1cor. 11:5-11; Deut. 22:5).

– Purtarea hainelor de sex opus – cu pantaloni la biserică

– Purtarea de podoabe, mărgele, cruciuliţe, iconiţe, bijuterii, inele, cercei, medalioane lănţişoare, rochii scurte, unghii lungi colorate, buze vopsite, ochi rimelaţi

– O atitudine de respect faţă de Dumnezeu şi faţă noi înşine, pentru că trupul nostru este Templul Duhului Sfânt ( Efes. 23:40; Isaia. 3:16-24; I Petru. 3:2-5; 1Tim. 2:8-10; Tit 2:11-14; Ps. 93).

– Trufia, mândria, îngâmfarea, lăudăroşenia ( Prov. 16:5; Rom. 1:29-30; Prov. 21:10; 16:18; Col. 2:18; Iacov 4:10; I Ioan 2:16).

-Glume proaste, cuvinte porcoase, înjurături, drăcuieli, blesteme, cuvântul „ zău” ( Mat. 5:37; Efes. 4:29; 5:4; IAC. 5:12; DA să fie DA şi NU să fie NU!).

– Minciuna, făţărnicia, lăcomia, prefăcătoria, nesinceritatea ( Isaia. 57:1; Mat. 23:28; 1 COR. 5:11;2 COR. 11:13-14; Efes. 4:25; 1TIM. 4:2; 1Petrut. 2:1).

– Jocuri de noroc şi alte jocuri necreştine ( 2Tes. 3:7-10; Iac. 1:25; 2:12; Ps. 1:2).

-13-

– Îmbuibarea, zgârcenia, înşelătoria ( Efes. 5:5; 2Cor. 9:5; Gal.3:2; 1Cor. 6:15; 5:14).

– Participarea la petreceri, onomastici lumeşti, la pomeni, la praznic

(Isaia 1:13-14).

– A mânca mâncare dată de pomană, colivă (1Cor.10:20-21; Deuteronom 26 :14).

– Răutatea, viclenia, defăimarea, certuri, mânie, nepăsare, pizmă, iuţime, răzbunare (1Cor. 5:11, Marc. 7:22; Efes. 4: 22-32; Ps. 37:8; Rom. 12: 19-20; Prov. 29:2; Ex. 23:1;1 Cor. 6:10).

– necurăţie, neînţelegeri, dezbinări, nedreptate, cârtiri, obrăznicii, încăpăţânări (1 Cor. 10:10; 3:3-4; Rom.1:29:-32; Gal. 5:21-22).

– Căsătorie în lume (2 Cor. 6:14).

– Închinarea la icoane, facerea semnului crucii ( Ioan 4:24; Exod 20:4; Fapte. 10:25-26; 14:8-15; 7:29; Col. 2:18; Apoc. 19:10; 22:8-9).

– Dansul – în Vechiul Testament era o formă de adorare a lui Dumnezeu. Astăzi este o stârnire a poftelor, nimic înălţător (Mat. 14:1-12).

Ia aminte! renunţă la orice poftä a diavolului, oricât de strălucitoare ar fi ea.

Cultul crucii, al morţilor, al icoanelor, clasa preoţeascä au fost introduse în secolul al IV -lea.

Icoana:

– la primii creştini în primele trei secole nu exista nici o icoană;

– după urcarea pe tron a lui Constantin cel Mare şi în urma declarării Bisericii Creştine ca biserică de stat, creştinismul a împrumutat de la religiile păgâne ritualuri şi icoane cărora se închinau;

–  în anul 787, în timpul domniei împăratului Constantin al VI-lea, s-a hotárât definitiv venerarea icoanelor ;

– împărăteasa Teodora, regenta fiului ei minor Mihai al Ill-lea Ia Sinodul de la Constantinopol, din anul 843 a întărit definitiv adorarea icoanelor.

În Biserica Creştină,  procesiunea cu lumânări a fost introdusă în secolul al IV- lea prin preluarea acestei practici de la religiile păgâne.

În secolul al V-lea s-a dispus ca « păcatele să fie mărturisite de credincioşi înaintea preoţilor, fără de care nu este iertare – el- preotul fiind mijlocitor între Dumnezeu şi om », învăţătură contrară Bibliei  (I Timotei 2:5).

Grigore I a răspândit credinţa în purgatoriu, adică cei ce fac unele păcate mai mici se vor curăţi după moarte ispăşindu-le în purgatoriu.

Primii călugări apar după anul 300

-14-

9. Concluzii

a.    Omul a fost ademenit de diavol, devenind

neascultător de Durnnezeu.

 

b.    Păcatul este neascultarea omului de voia lui Dumnezeu cea sfântă şi trăirea în dezacord faţă de Cuvântul Său.

 

c.     Toţi oamenii sunt păcătoşi (cei mântuiţi sunt păcătoşi iertaţi).

 

d.    Consecinţa păcatului este moartea spirituală (despărţirea de Dumnezeu).

 

e.     Prin pocăinţă de păcate şi credinţa în jertfa Domnului Isus Hristos, păcatele sunt iertate.

f.     Domnul Isus Hristos este cel care iartă păcatele, sângele Lui le spalä.

 

 

 

-15-

Lecţia a- V -a

                                 DESPRE CREDINŢĂ

1.    Definiţie: A crede, înseamnă a admite, a consimţi, a-ţi însuşi, a fi convins de lucruri, fiinţe şi evenimente pe care nu le vezi, dar care sunt atestate de Biblie (Evrei 11:1; 1 Petru 1:5-9; Efeseni 2:8-9)

2.    Principiu: 1 Coninteni 2:5.

3.    Semnificaţia credinţei:

a.     mijlocul prin care omul intră în relaţie cu Dumnezeu (Evrei 11:3);

b.    respectarea Cuvântului lui Dumnezeu (Evrei 11:6)

c.    încredinţarea că Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit pe cruce pentru mine, în locul meu, pentru păcatele mele, ca eu să fiu mântuit de El (Isaia 53:4-10; loan 1:29; Romani 5:1-2),

d.    mijlocul prin care păcătosul primeşte darul  fără plată al lui Dumnezeu, adică mântuirea,în numele Domnului Isus (Romani 10:8-10;Efeseni 2:8-9);

e.  acceptarea realităţilor (lucruri, fiinţe, evenimente, stări) care există şi au existat dar care nu pot fi verificate de noi acum (2Corinteni 5:1-7);
Exemple de fiinţe: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt, diavolul, îngerii.
Exemple  de  evenimente  şi   stări: Jertfa Domnului Isus, suferinţele şi moartea Sa, învierea şi viitoarea revenire a Domnului Isus, mântuirea şi viaţa veşnică, împărăţia lui Dumnezeu, învierea morţilor, judecata          celor vii şi a morţilor în ziua de apoi, pedeapsa celor nemântuiţi, iadul, raiul,
veşnicia.

4.  Fundamentul credinţei aducătoare de mântuire este:             

a.  Pocăinţa, întoarcerea la Dumnezeu (Fapte 26:20);

b. Credinţa în Domnul Isus Hristos ca Mântuitor personal, credinţa că prin                   Domnul Isus se capătă iertarea păcatelor (Fapte 4:12; 10:42-43; 13:38-39);

c.  Credinţa în puterea sângelui Domnului Isus Hristos care ne curăţeşte de orice păcat (1Ioan 1:7). Prin Domnul Isus Hristos avem răscumpărare, iertare, împăcare, eliberare şi apropiere de Dumnezeu (Fapte 26:18, Efeseni 1:7, 3:12, Coloseni 1:13-14);

d. Manifestarea acestei credinţe într-o viaţă nouă, călăuzită de Duhul Sfânt

(2 Corinteni 5 :17).

5.  Baza biblică a credinţei creştin baptiste

a. Porunca credinţei (Marcu 1:15, Fapte 16:31);

b. Porunca pocăinţei (Fapte 17:30;

c. Porunca botezului (Matei 28:19; Marcu 16:16);

d. Necesitatea absolută a naşterii din nou (loan 3:3-7)

-16-

6.                Păstrarea credinţei se realizează într-un cuget curat înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu. Pierderea unui cuget curat duce la căderea din credinţă. Scripturile ne atenţionează să ne silim să trăim cu un cuget curat (Fapte 23:1; 24:16; 1Timotei 1:18-19; 3:9).

7.  Exteriorizarea credinţei are loc prin:

a.  fapte vrednice de pocăinţă (Matei 3:8);

b.  viaţă vrednică de Dumnezeu (Coloseni 1:10;1Tesaloniceni 2:12);

c.  purtare vrednică de Evanghelie (Efeseni 4:1-5; Filipeni 1:27).

8.  Răspunsul pozitiv al credinţei care mântuie este:

a. rn-am pocăit, sunt pocăit;

b. sunt un păcătos iertat;

c.    L-am primit pe Domnul Isus Hristos ca mântuitor personal;

d.    sunt mântuit prin credinţa în jertfa Domnului Isus Hristos şi pocăinţa de păcatele mele;

e.     am păcatele iertate, spălate în sângele Domnului Isus Hristos;

f.     am căpătat îndurare în ochii lui Dumnezeu;

g.     am fost găsit de Domnul Isus Hristos;

h.     sunt acum al lui Isus şi îl urmez pe El ;

i   am fost şi sunt sfinţit prin credinţa în puterea sângelui Său;

j.      am pace cu Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos;

k.     am viaţă veşnică;

l.     am un loc asigurat în cer prin Domnul Isus Hristos;

m.    sunt copilul Lui;

n.     am ieşit din lume şi am o viaţă nouă.

Credinţa falsă răspunde la cele de mai sus cu :

“nu ştiu”, nu sunt sigur”, “vom vedea atunci”.

 

9.    Concluzii

Credinţa este:

–  mijlocul prin care omul intră în relaţie cu Dumnezeu ;
–  a socoti ca adevărat tot  ceea ce spune Dumnezeu ;
–  manifestată printr-o  viaţă înnoită, restructurată, transformată şi călăuzită de Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
Prin credinţă eu cred că :
–  sunt un
păcătos iertat;
– l-am primit pe Domnul Isus Hristos ca   Mântuitor personal;
– sunt mântuit;
– am
păcatele iertate, spălate  de sângele  Domnului Isus Hristos.

 

-17-

Lecţia a- VI -a

 

                                          DESPRE POCĂINŢĂ

 

1.    Definiţia conform dicţionarului explicativ al limbii române: a-şi mărturisi păcatele săvârşite, a se căi şi a căuta să obţină iertare prin post şi rugăciuni; a manifesta părere de rău, a avea remuşcări, a se căi pentru o faptă rea, o greşeală.

2.    Sensul biblic:

a.    din limba slavonä = caiti, pocaiti = părere de rău, regret (Luca 22:61-62, 15:11-24),

b.    din limba greacă, limba în care s-a scris Noul Testament = metanoia = schimbarea minţii, a felului de a gândi;

c.    din limba ebraică, limba în care a fost scrisă o parte a Vechiului Testament şi limba în care a vorbit Domnul Isus Hristos = tăşubah = întoarcere (2Împăraţi 17:13, 23:25, 2Cronici 6:26, Neemia 1:8-9, Isaia

55:7-9)

 

3. Structura

Părerea de rău este doar punctul de plecare al pocăinţei, momentul iniţial (2Corinteni 7:9-10)

Sensul complet al pocăinţei presupune împlinirea în mod cert, total şi                                 absolut a celor trei sensuri, cuprinzând trei domenii ale vieţii:

a.    INIMA (sentimentele) = pocăită, “Tată, am păcătuit…”(Luca 15:21) =         părere de rău;

b.    MINTEA (intelectul) = metanoia, “şi-a venit în fire” (Luca 15:17) = noul fel de a gândi;

c.    CARACTERUL (voinţa) = tăşubah, “Mă voi scula şi mă voi duce” (Luca 15:18) = întoarcerea, regäsirea drumului bun.

4.   Semnificaţia

  1. Despărţire (separare) de lume, de păcat, de diavol şi întoarcerea la           Dumnezeu (2Coninteni 6:17) ;

b.   Poruncă a Iui Dumnezeu dată tuturor oamenilor de pretutindeni pentru a-şi                          mântui sufletul şi a scăpa de mânia viitoare, de consecinţele păcatului (Fapte 17:30).

c.   Punerea de acord cu voia sfântă a lui Dumnezeu, care vrea ca omul să nu        piară ci să Se întoarcă la El cu pocăinţă (1 Tirnotei 2:4; 2Petru 3:9).

d.  Pocăinţa completă făcută cu credinţă este singura cale spre iertarea păcatelor (Fapte 3:19; Luca 13:3).

-18-

  1. 5.            În ce constă pocăinţa?

  Pocăinţa constă în:

 

a.    Recunoaşterea păcatului comis (Luca 15:21; Psalmi 51:3-6; Ieremia 14:20; Psalmi 106:6).
b.    Mărturisirea păcatului înaintea Domnului Isus Hristos (Psalmi 32:4-5;                      Neemia 9:2; Ezra 10:2; 10:11, Psalmi 38:18)
c.     Căinţa pentru păcat, pentru viaţa păcătoasă, regretul, părerea de rău (Psalmi 38:18; Iov 42:6; Ieremia 31:19).
d.    Părăsirea păcatului, a vieţii păcătoase şi a    anturajului păcătos (Luca 15:20)

Notă. Adevărata pocăinţă duce la zdrobirea inimii, la simţirea fărădelegii cu durere şi cu părere de rău (Luca 7:37-50)

6.    Universalitatea pocăinţei

 

Cine trebuie să se pocăiască ? Toţi oamenii. Deci şi eu şi dumneata, fiindcă pe pământ n-a fost, nu este şi nici nu va fi om fără păcat (excepţie făcând Domnul Isus Hristos)

Unii oameni au păcatele iertate şi aceştia sunt mântuiţi, alţii au păcatele neiertate (Eclesiastul 7:20; Fapte 17:30; Romani 3:12; 3:23; 2 Petru 3:9).

7.    Roada pocăinţei

 

Ea este viaţa curată, sfântă, neprihănită, temătoare de Dumnezeu.

Pocăinţa se vede prin felul de gândire, prin modul de exprimare (sau limbaj), prin comportament (fapte), prin purtare (atitudine), îmbrăcăminte, anturaj (Matei 7:15-20; Luca 1:74-75, 1 Timotei 5:22; 1 Petru 3:2-5).

8.     Permanenţa pocăinţei

 

Cine se pocăieşte să nu se mai întoarcă înapoi la păcat, la lume. Numai cine rămâne până la capătul vieţii pocăit şi credincios Domnului va fi mântuit.

Cel care se uită înapoi sau se întoarce în păcat îşi pierde sufletul, îşi pierde mântuirea, se înşeală singur (Matei 10:22; Geneza 19:17; 19:26)

-19-

9.    Concluzii

a.    Pocăinţa înseamnă :

– recunoaşterea păcatului;

– mărturisirea păcatului ;

– regretul de a fi păcătuit,

– părăsirea  păcatului, adică întoarcerea la Dumnezeu cu toată inima, mintea, voinţa, deci cu toată fiinţa.

 

b.   Toţi oamenii trebuie să se pocăiască..

 

c.     Doar cel care rămâne credincios şi pocăit până la capătul vieţii este mântuit.

 

d.  Omul pocăit se recunoaşte după: fapte, atitudine, vorbe, gândire, sentimente, ţinută.

 

  1. e.            Pocăinţa completă făcută cu credinţă este singura cale spre iertarea păcatelor.

 

 

f.   Adevărata pocăinţă trebuie să aibă loc în toate compartimentele vieţii : inimă, minte, caracter.

-20-

Lecţia a- VII -a

                                       DESPRE MÂNTUIRE

1.    Crezul nostru despre mântuire

Noi credem şi mărturisim că mântuirea este scăparea omului de sub urmările încălcării legilor divine (prin mântuire eu sunt iertat, scap de pedeapsă)

a.    Omul nu se poate mântui pe sine. Omul nu se poate spăla de păcatele sale. El nu-şi poate creea merite prin fapte bune, ca să-şi acopere trecutul vinovat şi să dobândească mântuirea (Romani 3:20; Isaia .64:6).

b.    Mântuirea este un dar care ni se oferă, deci se primeşte gratuit prin harul lui Dumnezeu. Faptele bune sunt roade ale mâintuirii (Efeseni 2:8-9; Fapte 15:11; 2:3-21)

c.     Mijlocul  de  mântuire  este  Domnul Isus Hristos. El a fost răstignit în locul meu.

Alte mijloace de mântuire, de exemplu : crucea, tainele, sfinţii,                           milosteniile, nu există (Fapte 4:12; Efeseni 1:7; 2 Corinteni 5:18; Romani 3:24-25)

d.    Universalitatea mântuirii. Această mântuire care se primeşte gratuit este consecinţa credinţei în jertfa Domnului Isus Hristos şi a pocăinţei de păcate. Mântuirea este oferită pentru toţi oamenii, indiferent de rasă, naţionalitate, clasă socială, sex, vârstă, grad de degradare sau mărime a vinei (1Ioan 2:2; Romani 10:12-13)

e.     Condiţia primirii mântuirii. Pentru ca omul păcătos să se poată bucura de acestă mântuire, el trebuie să îndeplineuscă următoarele condiţii luate împreună:

– pocăinţa, sau recunoaşterea, mărturisirea, părerea de rău, şi părăsirea păcatului (Luca 15:11-24)

– credinţa în Domnul Isus este mâna care apucă                                                                                                                                                                                 binecuvântările  lui Dumnezeu, inclusiv mântuirea.

    Prin credinţă, în urma pocăinţei se primeşte mântuirea.

 

Eu cred că Domnul Isus Hnistos a murit pe cruce în locul meu, că sângele Lui mi-a spălat toate păcatele (Marcu 1:15; Fapte 2:38; 17:30; 16:31)

-21-

  1. 1.            Chestionar privind mântuirea

A.   Ce este mântuirea?

 

Mântuirea este:

–         scăparea de păcat şi de urmările lui,

–         darul fără plată al lui Dumnezeu în Numele Domnului Isus Hristos, deci este un dar dumnezeiesc nemeritat (Efeseni 2:8-9; Romani 5:15-16),

–         nu un drept, ci o ofertă de la Dumnezeu, care poate fi primită prin pocăinţă şi credinţă (Romani 10:8-10),

–         orice păcătos care în mod cu totul sincer strigă la Dumnezeu cu lacrimi de pocăinţă şi crede că Domnul Isus Hristos este Mântuitorul său personal, primeşte mântuirea (Evrei 10:9-10).

  1. B.     Cum se poate primi mântuirea de la Durnnezeu?

 

Mântuirea se primeşte prin credinţa în Domnul Isus                           Hristos şi prin pocăinţă faţă de Dumnezeu (Romani 10:8-10; Luca 7:50; 8:48; Fapte 16:30-31)

  1. C.     Prin cine se poate obţine mântuirea?

 

Mântuirea se obţine doar prin Domnul Isus Hristos. El este singurul mijloc de mântuire (Fapte 4:12; 5:31 ; Luca 2:11; Ioan 4:14).

  1. D.     În ce constă mântuirea?

 

–      iertarea păcatelor (Luca 1:77; 7:47-50; Marcu 2:5-10);

–         izbânda de sub puterea păcatului (Romani 6:17-19; Coloseni 1:13 Evrei 2:14-15);

–          izbăvirea de sub puterea Satanei (Fapte 10:38; 26:18);

–         izbăvirea de pedeapsa veşnică şi primirea vieţii veşnice (Osea 13:14; Matei 25:46; Romani 6:22-23; 5:19;

1 Tesaloniceni 1:10)

  1. E.         Ce a făcut Domnul Isus Hristos ca să ne poată mântui?

 

–   A murit pe cruce în locul nostru ca să ne mântuiască şi a luat vina păcatelor noastre asupra Sa  (ITimotei 1:15);

–   A ispăşit păcatele noastre pe cruce (lPetru 2:24);

–  A dat sângele Lui ca preţ de răscumpărare pentru noi (Isaia 53:4-5; 53:12);

-22-

–  A lăsat să fie răstignit, a pătimit şi a murit pe cruce (Matei 20:28);

–   S-a făcut blestem şi păcat înaintea lui Dumnezeu în locul nostru (2Corinteni 5:21).

  1. F.      Ce  trebuie  să  facem  noi  ca  să  primim mântuirea?

 

Noi trebuie să credem în tot ce a făcut El pe cruce pentru noi şi să ne pocăim (Fapte 3:19, 16:30-31)

  1. Cine  este  Domnul  Isus  Hristos  pentru tine ?

 

Pentru mine, Domnul Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul      meu personal (Fapte 8:37; Romani 1:3-5).

ISUS – Aducător de mântuire, Salvator (Fapte 4:12; Matei 1:21; 1Timotei 2:5),

HRISTOS sau MESIA – Unsul sau Trimisul lui  Dumnezeu pe pământ (Matei 16:16; Ioan 3:16)

  1. De ce am nevoie de mântuire?

 

Am nevoie de mântuire pentru că şi eu ca toţi oamenii sunt păcătos. Pe pământ nu este nici un om fără păcat (Psalmi 51:5; 143:2; Eclesiastul 7:20)

  1. Acum eşti tot un păcătos?

 

Da. Sunt tot un păcătos, dar un păcătos iertat prin sângele Mântuitorului (Psalmi 32:1-2; Luca 7:50; Evrei 7:25).

  1. J.      Prin ce se exteriorizează mântuirea?

 

     Oamenii pocăiţi se deosebesc de cei nepocăiţi prin modul lor de viaţă, adică prin comportament, vorbe, îmbrăcăminte, fapte, anturaj (Fapte 26:18-20; 1 Petru 3:2-4).

K.   Când ai primit mântuirea?

     Eu am primit mântuirea, atunci când am crezut în jertfa Domnului Isus şi   rn-am pocăit de păcatele mele  (Romani  10:8-10).

L.    Pânâ când vrei fii mântuit?

 

Eu vreau să rămân mântuit toată viaţa şi în veşnicie (Psalmi 23:6; Matei 10:22; 24:13).

23-

  1. M.       Se poate pierde mântuirea?

 

Da, se poate pierde prin:

–   păcătuire,

–   neveghere,

– renunţare la rugăciune, citirea  Bibliei, frecventarea serviciilor divine, părtăşie cu Biserica.

–   împrietenire cu lumea, cochetare cu păcatul.

–  atitudinea de a nesocoti calitatea de copil aI lui Dumnezeu.

Orice accident de acest fel trebuie rezolvat pe loc, în faţa semenilor noştri şi în faţa lui Dumnezeu.

Exemple de oameni care şi-au pierdut mântuirea:

Solomon, soţia lui Lot, Anania şi Safira, Dima, Iuda  (Fapte 5:1-11; 2Timotei 4:10).

  1. N.   Ce trebuie să facem pentru ca să rămânem mântuiţi până la sfârşitul vieţii?

 

Pentru a rărnâne mântuiţi până la capătul vieţii trebuie:

–   să citim zilnic din Biblie (Ioan 5:39);

–   să ne rugăm neîncetat (Romani 12:12);

–   să frecventăm Biserica la toate serviciile divine;

–   să menţinerea părtăşiei frăţeşti (Evrei 10:25);

–  să nu ne întoarcem la viaţa păcătoasă (1Petru 5:8-10);

nu acceptăm felul de viaţă lumească şi să nu iubim lucrurile din lume (1Ioan 2:15),

–  ne împotrivim păcatului cu toată voinţa noastră (Evrei12:4).

  1. 3.     Concluzii

 

        1. Mântuirea este scăparea omului de sub urmările călcării legilor divine.

2.    Omul nu se poate mântui pe sine.

          3.    Mântuirea este un dar care ni se oferä.

          4.    Mijlocul sau calea de mântuire este Domnul Isus Hristos.

  1. 4.     Mântuirea se obţine prin pocăinţa de păcatele noastre şi credinţa în jertfa Domnului Isus Hristos.

 

-24-

 

Lecţia a- VIII  -a

                            DESPRE NAŞTEREA DIN NOU

 

1.    Necesitatea transformării radicale (a restructurării totale) a omului..

       Primul om, Adam, a fost creat după chipul sfinţeniei şi neprihănirii Divine. Acest strămoş al întregului neam omenesc s-a transformat după căderea în păcat într-o fiinţă păcătoasă, vinovată şi lipsită de slava lui Dumnezeu. Întreaga specie umană, născutä din Adam, a devenit astfel păcătoasă (Eclesiastul 7:20, Romani 3:9-23, 5:12-19, Efeseni 4:23-24).

Din această stare nefericită, cu urmări veşnice, omul nu poate să iasă prin: cultură, educaţie, ştiinţă, artă, filozofie, religie; toate acestea nu schimbă natura păcătoasă a omului.

Restructurarea, regenerarea, transformarea integrală, schmibarea totală a omului dintr-o fiinţă păcătoasă într-o fiinţă sfântă, neprihănită, duhovnicească, după chipul şi asemănarea sfinţeniei şi neprihănirii lui Dumnezeu, este o minune Dumnezeiască cu implicaţii profunde în însăşi structura intimă a omului (la naşterea din nou apar modificări chiar în metabolism, de exemplu apare o intoleranţă evidentă la nicotină şi alcool).

2.    Imposibilitatea omului de a se restructura pe sine însuşi sau pe semenul   său

Prin puterile sale, sau ale semenilor săi, omul nu se poate restructura pe sine însuşi  niciodată. El nu-şi poate schimba natura păcătoasă moştenită de la Adam. Aşadar, prin puterile sale, omul nu se poate naşte din nou (Ieremia 13:23, Tit 3:5).

3.    Ce este naşterea din nou?

a) Noi credem şi mărturisim că naşterea din nou este regenerarea vieţii, înzestrându-ne cu o dispoziţie şi atitudine duhovnicească, sfântă; ea cuprinde întreaga fiinţă: intelectul (mintea), sentimentele (inima), voinţa (caracterul).

b) Naşterea din nou este o lucrare supranaturală făcută efectiv de Dumnezeu prin Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt, cu o fiinţă şi în fiinţa unui păcătos întors cu adevărat la Dumnezeu, pocăit şi predat în mâinile lui Dumnezeu fără nici o rezervă (Ioan 3:3-7; 1:13; 2Coninteni 5:17).

c) Naşterea din nou este readucerea omului păcătos la starea de chip şi asemănare cu Dumnezeu; ea este o reală metamorfoză spirituală, este o minune Divină (Efeseni 4:24; Coloseni 3:10; 2Corinteni 3:18; 1Coninteni 15:49).

-25-

d) Naşterea din nou e lucrarea Divină pe care o face Dumnezeu în viaţa păcătosului pentru a corespunde voiei Sale. Pentru ca un păcătos să fie născut din nou trebuie să se pocăiască şi să creadă, adică să primească mântuirea prin har. Atunci Dumnezeu face lucrarea naşterii din nou pnin Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt (1Petru 1:23; Ioan 3:5; Efeseni 2:10)

e) Naşterea din nou nu este o teorie, nu stă în vorbe, nu este o cârpeală a unor haine vechi cu petice noi, nu este doar o îmbunătăţire a vieţii ci o schimbare radicală a ei. Naşterea din nou este o înnoire totală a vieţii; ea nu este schimbarea efectului, ci a cauzei determinante; nu este o curăţire a vieţii exterioare, ci a vieţii interioare (2Corinteni 5:17; Romani 6:4; 12:2; Coloseni 3:9-10; Matei 9:16).

f)  Născut din nou e sinonim cu născut din Dumnezeu (Ioan 3:3-7; 1Ioan 5:18-19); născut din apă prin Cuvântul lui Dumnezeu (lPetru 1:23) ; născut din Duhul Sfânt (Tit 3:5)
4.    Analogia procesului naşterii din nou
a)   Exemplu biologic: dacă un copil nu se naşte(naştere în sens biologic), el nu există pentru parinţii săi. Analog, dacă un om nu se naşte din nou, din Dumnezeu, el nu există ca viu pentru Dumnezeu, el fiind mort în păcat este născut mort fară de Dumnezeu, mort spiritual chiar dacă biologic s-a născut viu (Efeseni 2:1-6; Coloseni 2:13; Psalmi 51:5)
b)   Paralelisrn între naşterea biologică şi cea spirituală.

Naşterea biologică este consecinţa contopirii iniţiale a celulei masculine cu cea feminină. În acel moment, când cele douä celule se întâlnesc, se unesc, se contopesc (se cuplează), ele mor ca entităţi (părţi) separate, devenind o singură entitate generatoare a unei fiinţe noi, cu o viaţă nouă. Fără contopirea (moartea) celor două celule nu poate rezulta o entitate nouă, deci o fiinţă nouă.

În procesul naşterii din nou, evenimentele au loc în mod analog: când un om păcătos se întâlneşte cu Creatorul său, în persoana Domnului Isus Hristos, şi îl primeşte în inima lui ca Mântuitor personal prin pocăinţă şi credinţă în acelaşi timp se predă în mâinile Lui cu toată fiinţa, fără nici o rezervă.  Prin acest act de credinţă, el (päcätosul pocăit) se uneşte cu Domnul Isus Hristos, se cuplează cu El. În acel moment, spiritual vorbind, are loc o moarte a celor doi: – Domnul Isus Hristos a murit pe cruce, şi-a dat viaţa pentru a da viaţă           spirituală celui care se uneşte cu El prin credinţă. Evenimentul morţii Domnului Isus Hristos este conştientizat şi însuşit în acest moment al întâlnirii păcătosului cu Domnul Isus Hristos, printr-un proces de transfer de vină; acel păcătos crede că Domnul Isus Hristos a murit in locul lui (al păcătosului) pentru vina păcatelor lui.

– Păcătosul care prin pocăinţă şi credinţă îl primeşte pe Domnul Isus Hristo  ca Mântuitor şi Salvator personal, moare şi el faţă de sine, faţă de păcat şi faţă de lume.

-26-

Prin unirea şi moartea celor doi (a Domnului Isus Hristos şi a păcătosului pocăit), prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt, rezultă o identitate nouă, un ins nou, o fiinţä nouă, un om nou cu o viaţă sfântă.

Această metamorfoză spirituală, cu consecinţe decisive asupra omului biologic privit, începe prin înnoirea minţii, inimii şi caracterului. Omul este schimbat în chipul Domnului Isus Hristos, cu o viaţă ca a Lui; deci, un om născut din nou, un om care a căpătat chipul lui Dumnezeu (ca sfinţenie şi nepnihănire) natură din Dumnezeu, prin Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt, deci copil de Dumnezeu (Ioan 1:12; Tit 3:5-6; 2Corinteni 3:17-18; 5:15-18, Romani 6:8; Galateni 3:29; 2Petru 1:4).

5.  Naşterea din nou soluţie unică de remediu  pentru om

a)   Naşterea din nou este o necesitate absolută, rânduită şi oferită de Dumnezeu omului păcătos ca acesta să poată vedea şi să poată intra în împărăţia lui Dumnezeu şi să poată căpăta şi moşteni viaţa veşnică (Ioan 3:3-7 ; 1Corinteni 15:50)

b)   Fără naşterea din nou, toate încercările de a face fapte bune pe care să le răsplăteasă Dumnezeu în ziua judecăţii, de a trăi voia lui Dumnezeu sunt falimentare, nu pot da nici un rezultat bun. Aceasta pentru că prin naşterea firească noi moştenim o fire păcătoasă care dă roadele păcatului. Suntem ca un pădureţ care nu poate sa aducä roade bune, oricât l-ai îngriji, tot poame pădureţe ar da. Numai altoirea este aceea care poate schimba firea (Romani 8:7; Matei 12:34)

c)    Unde nu se produce naşterea din nou, omul rămâne acelaşi; firesc, lumesc, păcătos (1Corinteni 3 :3-4; Matei 7:16-18), cu acelaşi destin: în iad, despărţit pe veci de Dumnezeu.

6.    Consecinţele naşterii din nou

a)   Rezultatul vizibil, practic, controlabil al naşterii din nou este realizarea (de către Dumnezeu prin Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt) unui om nou, sfânt, nepnihănit, o făptură nouă cu o viaţă nouă (1Corinteni 1:2; 6:11; 2Corinteni 2:15-16; Filipeni 2:15; Galateni 2:20).

Aşadar, un om născut din nou se recunoaşte printr-o viaţă nouă (sfântă, neprihănită), prin vorbire, purtare, gândire, ţinută, anturaje, fapte (2Corinteni 5:17)

b).  Naşterea din nou ne dă calitatea de copii ai lui Dumnezeu, ea ne face părtaşi firii Dumnezeieşti, capabili de a trăi voia lui Dumnezeu. Ea este o a doua natură (fire din Dumnezeu) în viaţa noastră. După cum prin altoire pădureţul nu este stârpit, el continuă să existe, însă fără să i se dea posibilitatea de manifestare, tot aşa este şi cu naşterea din nou: firea veche este răstignită – pusă în imposibilitate de acţiune – iar firea nouă creşte şi aduce roade bune.

-27-

Calitatea altoiului este cu totul deosebită de cea a pădureţului: în esenţa lemmului, în frunze şi în special în fructe. Aşa este şi cu cel născut din nou; totul trebuie să arate calitatea lui de copil al lui Dumnezeu (Ioan 3:6; Galateni 5:22-23)

c)       Prin naşterea din nou devenim moştenitori ai lui Dumnezeu. Dreptul la moştenire veşnică este pe baza înrudirii noastre cu Dumnezeu, prin naşterea din nou. Cine nu este născut din nou, din Dumnezeu, nu este copilul lui Dumnezeu şi în consecinţă nici nu are drept la moştenire veşnică (Romani 8:17; loan 3:3).

6.    Concluzii:

a.    Prin puterile sale, sau ale semenilor săi, omul nu se poate restructura pe sine niciodată, nu-şi poate schimba natura păcătoasă.

b.    Naşterea din nou cuprinde intreaga fiinţă intelectul, inima şi caracterul.

c.     Naşterea din nou este o lucrare supranaturală, făcută efectiv de Dumnezeu prin Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt.

d.    Naşterea din nou este lucrarea divină pe care o face Dumnezeu în viaţa păcătosului pentru a corespunde voiei Sale.

e.     Pentru ca un păcătos să fie născut din nou el trebuie să se pocăiască şi să creadă, adică să primească mântuirea.

f.     Naşterea din nou nu este deci o îmbunătăţire a vieţii ci o schimbare radicală a acesteia.

g.    Un om născut din nou se recunoaşte printr-o viaţă nouă (prin fapte, prin gândire prin vorbire, prin purtare, prin ţinută, prin anturaj).

h.    Prin naşterea din nou devenim copii ai lui Dumnezeu şi moştenitorii Lui.

 

-28-

 

Lecţia a- IX -a

                                DESPRE SFINŢIRE

Noi credem şi mărturisim că sfinţirea este lucrarea progresivă pe care o face Dumnezeu prin Duhul Sfânt în viaţa păcătosului mântuit.

Sfinţirea începe cu naşterea din nou şi prin ea suntem astfel făcuţi după voia Lui (1Tesaloniceni 4:7, 1Petru 1:15-16).

Sfinţirea înseamnä curăţirea de păcat şi punerea la o parte a vieţii pentru Dumnezeu, prin despărţire de lume.

–         Curăţirea de păcat este făcută prin sângele Domului Isus Hristos ( 1 loan              1:7-10; 1Corimteni 6:11; Evrei 13:12)

–  Despărţirea de lume şi punerea la o parte pentru Dumnezeu se face prin (apă şi duh) Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt, care ne dă puterea să ne împotrivim ispitelor şi să trăim după voia Lui (Ioan 17:17 ;2Corinteni 3:18; 6:17)

Sfinţirea este lucrarea în care Dumnezeu îşi are partea Lui, iar omul are şi el partea lui. Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, influenţează voinţa noastră şi ne dă putere de înfăptuire, iar omul acceptă pentru sine cu toată bucuria, în totalitate, voia şi puterea lui Dummezeu (Filipeni 2:13; Evrei 13:20-21; Coloseni 1:22-23; 4:12; 2Tesaloniceni 1:11)

-29-

         Lectia a- X -a

                                  DESPRE RUGĂCIUNE

  1. 1.     Crezul nostru: Noi credem şi mărturisimRUGĂCIUNEA este o stare de părtăşie intimă a omului cu Dumnezeu. Ea este exprimarea sinceră a stărilor şi trăirilor lăuntrice în faţa lui Dumnezeu. Din acest motiv nu avem cărţi de rugăciuni şi nu îndemnăm pe alţii să înveţe rugăciuni pe dinafară (Psalmi 62:8; 142:2;. Filipeni 4:6)

2.  Tipuri de rugăciuni:

 

a)    după conţinut:

–         de mulţumire (1Timotei 2:1; Efeseni 5:20);

–         de cerere (1Timotei 2:1) ;

–     de mijlocire (1Timotei 2:1)

b)   după numărul celor care participă:

–      individual – acasă (Matei. 6:6; 14:23; 26:36; 26:39);

–    colectivă- în familie, cu un grup de credincioşi, la Biserică (Fapte 2:42; 12:5)

Rugăciunea individuală se poate face oriunde, iar rugăciunea comună se face în părtăşie frăţească, în Biserică. Puterea rugăciunii este mai mare atunci când se roagă mai mulţi pentru aceeaşi problemă.

c)            după modul de mamifestare (de rostire) :

–  cu voce tare ;

–  în şoaptă;

– în gând (duh).

  1. 2.          Modalitatea de închinăciune (Matei 6:9-13)

 

        Rugăciunea TATĂL NOSTRU un model de rugăciune

Rugăciunea se adresează Tatălui, Domnului Isus Hristos, El fiind singurul mijlocitor între om şi Dumnezeu (1Timotei 2:5).

Rugăciunile adresate sfinţilor nu sunt în conformitate cu Sfintele Scripturi, nicăieri în Biblie nu găsim aşa ceva.

-30-

4.    Conţinutul rugăciunilor

 

Prin rugăciune se dă glas simţămintelor lăuntrice.

 

Pentru ce mă rog? Pentru ce probleme?

 

Pentru orice problemă care este după voia lui Dumnezeu (Ioan 16:23). Ne rugăm cu precădere pentru probleme spirituale, veşnice dar şi pentru probleme materiale, trecătoare.

În rugăciune nu vom uita să precizăm “FACĂ-SE VOIA TA” aşa cum Domnul Isus Hristos însuşi a spus (Matei 26:39; 6:10; Luca 22:42).

Când mă rog pentru o problemă eu trebuie să cred cu toată fiinţa mea că am şi primit-o. Duhul Sfânt este cel care îndeamnă şi ne şopteşte pentru ce să ne rugăm (Romani 8:26)

Pentru  cine mă rog?

 

Eu mă rog pentru mine, pentru ai mei (rude apropiate şi depărtate, credincioase şi necredincioase), pentru vecini, pentru prieteni, duşmani, colegi, pentru ţară şi toţi cei care sunt în viaţă.

Rugăciunile pentru morţi nu au fost practicate iniţial în Biserica Creştină. Noi credem că ele nu au nici o valoare deoarece cel mort a ajuns la locul lui imediat după moarte, fără să mai fie posibilitate de schimbare de Ia un loc la altul.

 

  1. 3.            Importanţa rugăciunii

 

Rugăciunea este absolut necesară vieţii spirituale pentru creşterea, întărirea, ferirea de ispite şi biruinţa asupra vrăjmaşuIui (Luca 18:1; 1Tesaloniceni 5:17; Matei 26:41)

Însuşi  Domnul Isus Hristos Se ruga foarte mult

.

5.      Bucuria deplină prin rugăciune

Destăinuieşte-te Lui, mărturiseşte-I tot ce te preocupă, spune-I toate dorinţele şi frământările în modul cel mai sincer, spune-I tot. Fă acest lucru şi vei simţi o pace lăuntntrică şi apoi o bucurie reală, aducătoare de fericire reală.

Fă acest experiment, cu deplină credinţă, în modul cel mai sincer şi profund, fă-I în mod continuu, cât mai des, începând chiar acum. Fă-o pentru fericirea ta veşnică (Psalmi 62:8; 142:2)

-31-

  1. 7.              Concluzii
  1. a.    Rugăciunea este starea de părtăşie a omului  cu Dumnezeu.

 

  1. b.   Ea exprimă starea inimii în acel moment. Nu avem nevoie de cărţi de   rugăciune. Duhul Sfânt ne îndeamnă cum şi pentru ce să ne rugăm.

 

  1. c.        Mă voi ruga Tatălui în numele Domnului Isus Hristos pentru orice problemă care este după voia Lui; mai întâi pentru probleme spirituale, veşnice.

 

  1. d.       Rugăciunile adresate sfinţilor precum şi rugăciunile de mijlocire pentru cei morţi nu sunt în conformitate cu Biblia. Nu mă voi ruga la nici un sfânt, nu mă voi ruga pentru nici un mort !

 

 

  1. e.        Rugăciunea mea sinceră este respiraţia sufletului meu.

 

 

-32-

     Lecţia a- XI -a

 

                                       DESPRE POST

 

 

POSTUL= starea specială de renunţare la sine în smerenie înaintea lui Dumnezeu şi de cuplare cu El prin citirea Cuvântului, rneditaţie, rugăciune şi cântare (Psalmi 35:13; Luca 2:37; Matei 17:21).

Postul biblic se ţine astfel:

Cel în cauză îşi alege o zi în care să nu fie hărţuit de alte probleme. Postul nu este ceva impus nici ca dată calendaristică şi nici ca număr de zile.

Cel în cauză îşi fixează apoi în mod precis scopul postului (pocăinţă, creştere spirituală, răspuns la problemele care îl frământă, mulţurnire, mijlocire, cerere).

Cel mai frecvent post se ţine 24 de ore; o noapte şi o zi întreagă până la apusul soarelui nu se mănâncă şi nu se bea nimic.

În caz de slăbiciune fizică, postul poate fi ţinut o jumătate de zi. Domnul Isus şi Moise au putut posti 40 de zile şi 40 de nopţi (Matei 4:2; Luca 4:2).

În timpul postului se realizează un maximum de intensitate în trăirea spirituală, în smerenie, nu neaparat în tristeţe. Nu se poate concepe o viaţă creştină fără post şi rugăciune. Dreptul la post îl are oricinie, chiar şi cel nemântuit. Perioada de post se foloseşte pentru:

– rugăciune,

– citirea Bibliei,

– meditaţie,

– cântare.

Postul se ţine în mod discret şi nu trebuie să constituie un act de laudă. Postul se ţine tainic, smerit, profund, desprins de tot ce este preocupare efemeră.

-33-

Lecţia a- XII –a

 

 

        DESPRE MIJLOCITORUL NOSTRU IN FAŢA LUI

DUMNEZEU

Noi credem şi mărturisim că Domnul Isus Hristos este mijlocitorul rânduit în mod Divin între Dumnezeu şi om (1Timotei 2:5)

Luând asupra sa natura omenească, dar fără păcat, Domnul Isus Hristos a murit pe cruce pentru mântuirea omenirii, deci şi a mea. El a fost îngropat, a înviat a treia zi şi s-a înă1ţat la TATĂL, la dreapta lui Dumnezeu unde mijloceşte totdeauna pentru poporul său.

El este singurul rnijlocitor, profet veşnic, preot, Împărat al bisericii Sale (Evrei 8:1-2).

       Referinţe biblice: Evrei 8:6-7; 9:15; 7:24-28; 12:24; Psalmi 110:1; 1Petru 3:22; Romani 8:34; 1loan 2:1; 1Timotei 2:5.

-34-

Lecţia a- XIII –a

                 PĂSTRAREA SFINŢILOR ÎN HAR

Noi credem şi mărturisim că un credincios mântuit în urma pocăinţei personale şi a credinţei este păstrat în această stare de har prin puterea lui Dumnezeu până în clipa de necredincioşie când de bunăvoie părăseşte această stare.

Dumnezeu a dăruit credincioşilor Duhul Sfânt ca aceasta să-i mângâie, să-i lumineze, să-i călăuzească şi să-i desăvârşească.

Cooperarea între Duhul Sfânt şi om se vede în toate laturile vieţii.

În rămânerea în har se împleteşte voinţa omului cu voinţa divină, lupta omului de a birui ispitele şi încercările păcatului este sprijinită de puterea lui Dumnezeu.

Referinţe biblice: Isaia 41:10-13; Iuda 24, 25, 1Petru 1:5; 2Petru 2:9; 1Corinteni 10:13-15; Ioan 10:28; Romani 8:26.

-35-

Lecţia a- XIV –a

 

        DESPRE SIMBOLURILE NOULUI TESTAMENT

 

Biserica Nou-Testamentală are două simboluri:

                    Botezu1 şi Cina Domnului. Ele NU sunt taine.

1.  Botezul

 

a)     Modul de administrare a botezului (Cum se face botezul?)

 

Botezul provine de la cuvântul grecesc “baptizo” care înseamnă afundare! Traducerea cuvântului din original arată că botezul se face prin afundare şi nu prin stropire. Afundarea se face o singură dată, în numele Sfintei Treimi.

b)        Definiţia botezului (Ce este botezul?)

 

Botezul este simbolul înmormântării omului vechi şi a învierii omului nou, a firii noi pentru o viaţă nouă (Romani 6:4). Prin botez eu simbolizez că mor cu Domnul Isus Hristos şi înviez cu El. În acest fel moare felul rneu vechi de a fi şi înviază sau se naşte un fel nou de a fi pentru o viaţă nouă.

c)    Semnificaţia botezului

 

Botezul nu are calitatea (puterea) de a curăţi păcatele. Curăţirea păcatelor o poate face numai sângele Domnului Isus Hristos. (Efeseni 1:7).

Botezul însuşi este mărturia publică a individului că a primit deja această curăţire (1Petru 3:21). Prin urmare, botezul este mărturia unui cuget curat înaintea oamenilor. Cel care se botează dă dovadă de ascultare de Domnul Isus Hristos, împlinind astfel porunca Mântuitorului (Fapte 2:38) . « Fiecare din voi să fie botezat » (Marcu 16:15-16).

–   Botezul nu iartă păcatele, nu spală păcatele, nu mântuieşte, nu îndreptăţeşte pe păcătos.

–      Trebuie să ne botezăm pentru că :

–    este porunca Domnului Isus Hristos (Marcu 16:16, Matei 28:19);

–    este o rânduială divină (Matei. 3:15);

–    însuşi Domnul Isus Hristos s-a botezat

–    El a rânduit şi poruncit botezul (Fapte 2:37-38)

–   « stâlpii » Bisericii Primare s-au botezat;

–  apostolii au propovăduit botezul şi au botezat (Fapte 2:37-38; 8:4-17; 9:17-20; 19:1-7).

-36-

d)           Condiţiile pentru a fi botezat (Cine poate fi botezat?)

 

Pentru ca cineva să poată fi botezat, el trebuie să primească mai întâi mântuirea, ca să aibă un cuget curat ; trebuie deci să fi îndeplinit condiţiile mântuirii, adică pocăinţa şi credinţa (Marcu 16:16); condiţia de credinţă din Fapte 8:36-37; condiţia de pocăinţă din Fapte 2:38).

Întrucât copiii nu pot mărturisi că au împlinit aceste condiţii, nu pot fi admişi pentru a se boteza. Cel care a fost botezat când a fost copil mic şi care acum îndeplineşte aceste două condiţii, trebuie să se boteze din nou.

 

e)       Botezul cu Duhul Sfânt

 

Botezul cu Duhul Sfânt înseamnä primirea (dăruirea, pecetluirea, ungerea, darul, arvuna) Duhului Sfânt de către acel om. Botezul cu Duhul Sfânt este actul invizibil prin care un om mântuit, sfinţit prin sângele Domnului Isus Hristos, se face părtaş cu Duhul Sfânt, este comunicarea Harului Divin (Efeseni 1:13-14; Evrei 6:4).

Botezul lui Ioan, care era botezul pocăinţei, cerea neapărat botezul cu Duhul Sfânt. Botezul Nou-Testamental nu ridică o astfel de cerinţă. El se face inclusiv în numele Duhului Sfânt (Matei- 28:19).

Dacă vi se pune întrebarea “Aţi primit Duhul Sfânt?” răspundeţi “Da, l-am primit”, iar la întrebarea “Când?” răspunsul este “Atunci când am auzit Cuvântul, am crezut şi m-am pocăit. M-am predat Domnului Isus şi L-am proclamat Mântuitorul meu personal. Apoi L-am mărturisit în apa botezului” (Efeseni 1:13).

f).      Punerea mâinilor

Punerea mâinilor este actul vizibil al comunicării Harului Divin către omul înnoit, sfinţit, mântuit prin sângele Domnului Isus Hristos (Fapte 9:17, 2 Timotei 1:6). Acest act urmează imediat după botez “Apoi veţi primi darul Sfântului Duh” (Fapte 2:38; 8:16-17; 19:1-7; Matei 3:16).

Actul punerii mâinilor se săvârşeşte de către presbiteri, cu post şi rugăciune (1Timotei 4:14; 2Timotei 1:6; Fapte 8:17; un gen special de punere a mâinilor pentru o lucrare specială în Fapte 13:1-3).

Punerea mâinilor trebuie făcută cu multă băgare de seamă. Cuvântul lui Dumnezeu spune “Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă să nu te faci părtaş păcatelor lui” (1 Timotei 5:22).

-37-

g)    Concluzii privind botezul

 

Botezul

–      nu este o taină, ci este un simbol;,

–      nu spală păcatele, nu mântuieşte;

– este simbolul înnormântării omului vechi şi învierii                                               omului nou;

–    se face numai omuiui mântuit, adică doar celui care a îndeplinit condiţiile de credinţă şi pocăinrţă;

–     copiilor mici nu este biblic, deci nu este valabil.

 

2.    Cina Domnului

a)    Ce este Cina Domnului?

Cina Dommului este simbolul morţii Domnului Isus Hristos.

b)    Din ce se compune Cina Domnului?

Cina Domnului se compune din pâine şi vin. Pâinea se frânge şi simbolizează trupul frânt pentru noi al Domnului Isus Hristos, iar vinul aminteşte de sângele Său vărsat pentru spălarea păcateler noastre (Matei 26:26-28).

c)    Care este scopu1 Cinei Domnului?

La fel ca şi botezul, Cina Domnului nu are puterea de a ierta păcatele. Ea are doar menirea de a ne aminti că pentru iertarea păcatelor noastre a trebuit ca trupul Domnului Isus să fie frânt şi sângele Său să fie vărsat. În acest scop El a poruncit să luăm Cina (Luca 22:19-20 ; 1 Corinteni 11:24-26).

d)  Cine poate lua Cina?

Ea poate fi luată de către toţi cei care sunt mântuiţi şi botezaţi şi sunt în acel moment în rânduială cu viaţa lor spirituală (Fapte 2:41-42). Cei puşi sub disciplină nu pot lua Cina. De fiecare dată la Cină, credinciosul trebuie să se cerceteze pe sine (1 Corinteni 11:28)

e)    Concluzii privind Cina Domnului

Cina Domnului

–    nu este o taină ci un simbol;

    este simbolul morţii Domnului Isus Hristos în locul nostru;

–    nu are puterea de a ierta păcatele;

–    poate fi luată de omul mântuit, botezat şi în rânduială cu viaţa spirituală.

-38-

Lecţia a- XV –a

                              DESPRE ZIUA DOMNULUI ŞI SABAT

 

1.    Ziua Domnului

 

Noi credem şi mărturisim că Ziua Domnului (Duminica) este o rânduială creştină, care trebuie ţinută în mod continuu, petrecută în închinăciune şi cugetare spirituală atât în public (la biserică) cât şi acasă. Spre deosebire de vechiul aşezământ mozaic, când se ţinea ziua a şaptea, creştinii, ca membri ai aşezământului nou, trebuie să ţină ziua întâi a săptămânii (Duminica). Această zi a fost sfinţită de Dummezeu prin învierea din morţi a Fiului Său (Marcu 16:9; Luca 24:1-8; Ioan 20:1-18) şi prin trimiterea Duhului Sfânt (ziua cincizecimii este Duminică 7×7+1=50 în Fapte 2:1-4)

Primii creştini au ţinut Duminica ca zi de închinăciune (Fapte 2:1-20; Apocalipsa 1:10).

Duminica este ziua de odihnă promisä de Dummezeu. Cu toate acestea ne este permis să facem şi lucrurile absolut necesare. Duminica trăim o mare bucurie spirituală în Biserică (Psalrni 118:24-26) şi în acelaşi timp putem face dovada dărniciei creştine (1Corinteni 16:2).

În Vechiul Testament, recunoştinţa, mulţumirea exprimată faţă de Dumnezeu se aducea în ziua care vine după al şaptelea Sabat “de la Paşte”, adicä tot Duminica. Deoarece în Biblie nu apar zile închinate oamenilor, în credinţa baptistă, nu sunt sărbători închinate sfinţilor. Elogiile nu trebuie aduse oamenilor ci lui Dumnezeu.

Concluzie: Noi ţinem Duminica deoarece ea a fost sfinţită de Dumnezeu prin învierea Domnului Isus şi prin pogorârea Duhului Sfânt. Primii creştini au ţinut Duminica o zi de închinare. Sabatul a fost dat numai poporului evreu.

  1. 2.     Ziua a şaptea sau Sabatul

 

Ziua a şaptea în care Dumnezeu s-a odihnit nu trebuie interpretată ca având 24 de ore ci ca o perioadă de timp nedefinită. Din momentul căderii în păcat, Dumnezeu prin Duhul Sfânt, lucrează mereu pentru reabilitarea omului. Ziua a şaptea, adicä Sabatul sau Sâmbăta, nu a fost dată ca zi de odihnă lui Adam, Noe, Avraam, Isaac sau Iacov. Avraam a primit făgăduinţa îndreptăţirii de la Dumnezeu prin credinţă, prin har nu prin lege, pentru toţi oamenii care se vor pocăi şi vor crede (Galateni 3:8; 3:14; Romani 4:5; 4:16-17; 5:1).

39-

Sabatul a fost dat numai poporuluii evreu adică numai israeliţilor şi nu neamurilor (adică celorlalte popoare) (Romani 2:14-15; 9:4).

Sabatul a fost dat ca sernn de aducere aminte între Israel, rob timp de 430 de ani în Egipt, şi Dumnezeu care i-a eliberat (Deuteronom 5:14-15, Ezechiel 20:12).

Celor credincioşi, pocăiţi şi botezaţi, Domnul Isus Hristos le-a dat ca semn de aducere aminte Cina Domnului instituită în seara zilei în care a fost prins (1 Corinteni 11:25-29, “Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea – Luca 22:19).

Legea a fost ţinută până la Ioan Botezătorul care este intermediarul între Vechiul şi Noul Testament (Luca 16:16).

Domnul Isus Hristos a însemnat sfârşitul Legii (Romani 10:4). Odată cu venirea Domnului Isus, Legământul dintâi sub care a fost dată Legea şi Sabatul, a fost înlocuit cu Noul Legământ (Evrei 8:7; Matei 26:28) . Legea a fost înlocuită cu har şi preoţia a fost schimbată cu Domnul Isus (Ioan 1:17; Romani 11:6; Efeseni 2:8-9; Evrei 7:11-19; 7:24-28; 10:11-12).

Neamurilor nu li s-a dat nici Lege nici Sabat. Ele nu au fost sub Lege niciodată deoarece nu au constituit poporul lui Dumnezeu (Romani 9:4; Deuteronom 10:15). Pentru neamuri, Dumnezeu a împlinit făgăduinţa făcută lui Avraam şi anume aceea de a trimite pe Domnul Isus Hristos pe pământ (Galateni 3:8-14.)

Aşadar nimeni nu are dreptul să judece neamurile că nu ţin Sabatul (Coloseni 2:16-2:17). Cel care respectă, Legea şi Sabatul este socotit de Dumnezeu căzut din har, despărţit de Hristos, harul fiind zadarnic pentru el (Galateni2:16-20;5:4-8).

Notä: Până în anul 1846 adventiştii sărbătoreau Dumineca.

  1. 3.            Concluzii

SABATUL

Ce este sabatul ? Sabat = oprire, repaus, odihnă. El indică o perioadă, mai lungă sau mai scurtă de oprire, repaus, încetare a activităţii.

Când a fost instaurat Sabatul ca normă de viaţă în comunitatea religioasă ?  Sabatul, ca o zi specifică de odihnă a fost instaurat de însuşi Dumnezeu, în contextul Exodului poporului Israel, la aprox. 2500 de ani de la creaţie. Înainte de această perioadă, cuvântul Sabat nu apare.  Exod 16 :14 şi 23.

Acesta este primul motiv pentru care credinciosul israelit trebuia să ţină Sabatul: modelul dat de Dumnezeu în actul creaţiei.

Al doilea motiv îl găsim în Deuteronom 5 :15 , Sabatul trebuia ţinut nu numai ca un semn de respect faţă de Creator, dar ca un semn de respect faţă de Salvator.

-40-

Al treilea motiv, îl găsim în Exod 31:16, putem spune că Sabatul a fost dat de Dumnezeu şi ca un semn al Legământului făcut cu copii lui Israel. Şi astăzi evreii ţin cu atâta stricteţe Sabatul, pentru că îl consideră un semn al legământului dintre Dumnezeu şi ei.

Cum au respectat Sabatul în Noul Testament Domnul Isus şi apostolii ?

Marcu 1 :2 , Isus deci a respectat Sabatul.

Ioan 5 :9, 15,18. Trebuie subliniat faptul că Domnul Isus a respectat Sabatul, dar modul cum l-a respectat a fost diferit faţă de modul în care evreii din timpurile Lui îl respectau. Poruncile date de Cel Divin nu au fost lăsate ca norme legislative, care trebuie aplicate în strict litera legii. Ele trebuie înţelese ca principii specifice care trebuie aplicate în omul dinăuntru nu atât de omul din afară.

În Mişna (tradiţia iudaică), erau 200 de legi şi reguli numai referitoare la Sabat, iar în totalitate cuprindea 613 porunci, câteva exemple : în ziua Sabatului nu aveai voie să scrii sau să ştergi mai mult de 2 litere dintr-un cuvânt, altfel puteai fi învinuit că lucrezi. Nu aveai voie să scrii cifre – în cazul în care aveai oaspeţi la cină, se stipula că poţi să-i numeri, dar numai în gând, nu şi pe hârtie – indiferent de circumstanţe nu aveai voie să scrii nimic, niciunde. Nu aveai voie să înnozi aţa sau să o dezlegi. Dacă erai croitor nu aveai voie să ai la tine mai mult de un ac. Nu aveai voie să îţi împleteşti părul, nu aveai voie să muţi vreun obiect dintr-un loc în altul, nu aveai voie să faci foc sau să-l stingi, nici măcar să pui sare pe mâncare.

Stricteţea şi regulile lor nu se limitau doar la oameni, ci şi la animale. Găinile nu aveau dreptul să se ouă în ziua Sabatului. Caii nu aveau voie să se plimbe fără un lanţ în jurul gâtului, măgarii fără căpăstru, cămila mascul nu avea voie fără zăbală şi cămila femelă fără inel în nas.

În concepţia de atunci, la fel ca şi în concepţia unora astăzi, Sabatul deţine supremaţie asupra omului, obligându-l pe acesta la un legalism feroce, rigiditate niciodată intenţionată de către Dumnezeu. Sabatul nu trebuie să deţină supremaţie asupra omului, conform cuvintelor Domnului Isus, în Marcu 2 :27 « Sabatul a fost făcut pentru om şi nu omul pentru Sabat » Pentru farisei însă, lucrurile stăteau invers. În loc ca omul să se odihnească, să se destindă şi să mediteze la Dumnezeu în ziua de Sabat, ei impuneau toate aceste legi şi restricţii, astfel încât omul era mai stresat sâmbăta ca în oricare altă zi a săptămânii.

Care trebuie să fie atitudinea creştinilor faţă de Sabat ? Trebuie să-l ţinem sau nu ?  Practic, ce trebuie să facem ?

De când nu aţi mai adus jertfe la Templu ? Sau de ce nu aţi tăiat băiatul împrejur după naştere ?  În Romani 10, ni se spune că Isus este sfârşitul Legii, că El ne-a izbăvit de ea, ne-a răscumpărat de sub Lege (Romani 8 ; Galateni 4 ; Efeseni2). A încerca să combini învăţăturile Vechiului Testament cu cele ale Noului Testament înseamnă a intra pe un teren riscant, pe care şi unii creştini,

-41-

numiţi iudaizatori (precum cei din Galatia) au intrat. De aceea ap. Pavel le scrie o întreagă epistolă (Galateni), explicându-le că nu poţi fi creştin adevărat când încerci să te închini lui Dumnezeu având picioarele în două bărci: şi conform legii iudaice a V.T. şi conform legii harului din N.T. Avertizarea majoră este în Galateni5 4 «aţi căzut din har» .

De ce ţinem duminica (prima zi a săptămânii) ca o zi de Sabat ?

–   Isus a înviat în prima zi a săptămânii, deci duminica. La fel cum izbăvirea de sub robia egipteană a fost piatra de temelie a iudaismului, Învierea este piatra de temelie a creştinismului. «Dacă nu a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre.» (1Corinteni 15:17)  Învierea, la fel ca Exodul, este o izbăvire de sub robie, şi de aceea, la fel cum Sabatul a fost dat ca un semn de aducere aminte a acelei zile glorioase a izbăvirii israieliţilor din Egipt, la fel şi învierea, este un semn al izbăvirii tuturor celor ce şi-au pus nădejdea în Isus Hristos. Cei din V.T. au ţinut sâmbăta Sabatul, ca un semn al izbăvirii lor, noi ţinem duminica Sabatul, ca un semn al izbăvirii noastre.

–   Isus s-a arătat ucenicilor Săi în prima zi a săptămânii.

–   Isus s-a arătat lui Toma tot în prima zi a săptămânii.

–   Isus a mandatat ucenicii în lucrarea de propovăduire a Evangheliei, în prima zi a săptămânii.

–   Duhul Sfânt a coborât peste credincioşi în prima zi a săptămânii.

–   Ioan a primit revelaţia divină, prin care a scris Apocalipsa, tot în prima zi a săptămânii.

–   La Rusalii, deci tot duminica, Biserica a luat fiinţă, şi asta nu că aşa ar fi vrut ei, ci pentru că Dumnezeu aşa a hotărât. De atunci încolo, primii credincioşi s-au întâlnit pentru închinare în prima zi a săptămânii. Această zi este numită în N.T., ziua Domnului, rădăcina latină a cuvântului duminică.

Potrivit dovezilor clare pe care le avem din Biserica Primară, creştinii nu au mai sărbătorit Sabatul în ziua a şaptea a săptămânii, aşa cum au făcut-o iudeii sub Vechiul Legământ, dimpotrivă, au început să sărbătorească duminica, şi asta încă din perioada apostolică (Barnaba – tovărăşul de misiune al apostolului Pavel, aprox. anul 70,scrie: «De aceea şi sărbătorim noi ziua a opta ca sărbătoare de bucurie, zi în care şi Isus a înviat din morţi şi după ce s-a arătat, s-a înălţat la ceruri ». Ignaţiu – ucenic al apostolului Ioan, apox. 100 d.Hr, scrie: “Nu vă amăgiţi cu învăţături rătăcite şi basme vechi, pentru că sunt nefolositoare; căci dacă până acum aţi vieţuit ca iudeii, mărturisiţi prin aceasta că nu aţi primit harul… Dacă şi acei care au vieţuit după orânduiala veche au venit la o nădejde nouă, nu mai ţin sâmbăta, ci îşi orânduiesc viaţa potrivit zilei Domnului, cu care începe viaţa noastră prin El şi prin moartea Sa.”  Iustin Martirul, apox. anul 150, scrie: ”În ziua duminicii, toţi cei ce trăiesc la oraşe sau la ţară,toţi ne adunăm într-un loc şi citim cuvintele apostolilor sau ale proorocilor… Duminica este ziua în care toţi ne ţinem adunările noastre, fiindcă este prima zi în care Dumnezeu a creat lumea şi în care Isus Mântuitorul nostru a înviat din morţi.”

-42-

Clement din Alexandria în anul 194, scrie:”Duminicile noi le închinăm bucuriei şi ţinem ziua Domnului, liberi de orice piedică, grijă şi datorie, lăsând deoparte lucrul nostru lumesc, ca să nu dăm loc diavolului să lucreze”

       Diferenţa dintre Sabat şi Ziua Domnului:

   Sabatul lui Israel                                             Ziua Domnului

Odihna pentru trup                                   Odihna pentru suflet : în Isus Hristos

Reflecţie asupra Creaţiei                          Reflecţie asupra Noii Creaţii

Reflecţie asupra măreţiei Lui                    Reflecţie asupra Harului Lui

Legământul cu Israel                                Legământul cu Biserica

Sfinţire prin jertfele aduse                        Sfinţire prin jertfa lui Isus Hristos

Ziua Legii                                                Ziua Dragostei

 Sabatul nu trebuie ţinut pentru că:

    Avraam a primit de la Dumnezeu făgăduinţa îndreptăţirii prin credinţă şi har nu prin Lege, făgăduinţă valabilă pentru toate neamurile ;

–   neamurile nu au fost sub Lege niciodată; el a fost dat numai poporului evreu;

–    el a fost dat ca semn de aducere aminte între Israel şi Dumnezeu; celor credincioşi Domnul Isus le-a dat ca semn de aducere aminte Cina Dornnului.

 

Legea a ţinut până la Ioan Botezătorul iar venirea lui Isus Hristos a însemnat sfârşitul Legii.

Legea a fost înlocuită cu Harul.

-43-

Lecţia a- XVI –a

                                            DESPRE BISERICĂ

 

  1. 1.     Ce este Biserica ?

 

Potrivit învăţăturilor Noului Testament, Biserica lui Hristos sau Biserica Universală este totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ.

Biserica Universală nu este o organizaţie pământească vizibilă ci este organismul viu, spiritual al celor mântuiţi adică al celor care s-au pocăit, care au crezut în jertfa Domnului Isus Hristos şi care, în concluzie, au fost născuţi din nou (Evrei 12:23; Fapte 20:28; Matei 16:18; Efeseni 1:22-23).

În lirnba greacă la Biserică se spune ekklesia, care iniţial însemnă adunarea celor chemaţi de acasă şi de la afacerile lor ca să se ocupe de chestiuni de interes public. Acest cuvânt a fost adoptat pentru a numi nu numai Biserica Universală dar şi o Biserică locală. Biserica locală este compusă din urmaşii Domnului Isus Hristos, dintr-o localitate, care se întrunesc pentru închinăciune.

Potrivit învăţăturii Noului Testament, Biserica locală este unitatea voluntară a unui grup de credincioşi dintr-o localitate, născuţi din nou şi botezaţi pe baza mărturisirii personale a pocăinţei de păcate şi a credinţei lor în Domnul Isus Hristos ca Mântuitor personal (Fapte 8:1; Galateni 1:22; 1Corinteni 1:2).

2. De ce se întruneşte Biserica ?

 

Programul Dumnezeiesc are ca scop stabilirea îrnpărăţei lui Dumnezeu în inimile oamenilor. Îrnpărăţia lui Dumnezeu în inima omuluii este prezenţa Duhului Sfânt în totalitate în fiinţa umană, este apartenenţa integrală. a omului la Dumnezeu, este comuniunea omului cu Dumnezeu. Bisenicile sunt rnijloacele alese de Dumnezeu pentru atingerea acestui scop.

Bisericile au menirea de:

  1.   A realiza închinarea şi de a proslăvi pe Dumnezeu;
  2. Apropovădui Cuvântul lui Dumnezeu, răspândind astfel Evanghelia (Marcu 16:15);
  3. A zidi suf1eteşte, de a da creştere spirituală, hrană spirituală         prin părtăşie frăţească, necesară fiecărui membru în parte;
  4. A păstra curată credinţa şi învăţătura creştină adică interpretarea   Bibliei conform cu învăţăturile Noului Testament (Efeseni 4:12; 5:19;

1Corinteni 14:4-5; 14:12).

-44-

  1. 4.     Unde se adună Biserica ?

 

La început Biserica se întrunea în case particulare (Matei 18:20; Romani 16:15; 1Corinteni 16:19; Coloseni 4:15) . Ulterior au fost construite 1ocaşuri de cult speciale numite case de rugăciune (Marcu 11:17). Primii creştini, apostolii din Biserica primară, preţuiau şi erau ne1ipsiţi de la casa de rugăciune. Astfel ei puteau să fie o inimă, un gând şi un cuget (Fapte 2:46-47; 3:1, 4:32-33; 1:13-14)

Podoaba casei de rugăciune este sfinţenia (Psalmul 93:5). În Biblie avem icoană doar în vorbire (1 Corinteni 4:6) şi nu icoane în înţelesul de azi, aceasta pentru că Dumnezeu este Duh şi cine se închină Lui, se închină în Duh şi Adevăr; de aceea noi suntem datori să nu adorăm făpturi.

  1. 5.     Cine conduce Biserica ?

 

Conducerea directă a Bisericii o are Domnul Isus Hristos prin Duhul Sfânt. NU recunoaştem grade ierarhice. Cei ce primesc anumite însărcinări sunt slujitori ai Bisericii nu stăpâni. (Coloseni 1:13; Efeseni 1:22-23; 5:23; 1 Petru 5:2).

5.   Cine poate fi membru al Bisericii ?

Dreptul de a fi membru al Bisericii nu se moşteneşte, ci se primeşte în mod individual, prin naşterea din nou. Acceptarea în rândurile membrilor unei Biserici Locale se face în chip voluntar şi personal, în urma botezului, în urma pocăinţei şi a mărturisirii credinţei în Domnul Isus Hristos (Matei 23:8, Fapte 2:41, Efeseni 5:30). Aşadar, toţi cei care s-au pocăit de păcatele lor şi au crezut în Dumnezeu şi în jertfa Fiului Säu şi s-au botezat sunt acceptaţi ca membri ai Bisericii. Membri sunt între ei « fraţi şi surori în Domnul » şi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri indiferent de rasă, naţionalitate, clasă socială sau educaţie. Formele de salut în Biserică sunt « Pacea Domnului Isus Hristos » sau « Pacea Domnului ».

  1. 6.    Cum este organizată Biserica ?

Biserica locală se organizează pe principiul demcraţiei autonome.

7. Practicile de cult in Biserică

  1. Rugăciunea (Fapte 2:42),
    1. Învăţătura (Fapte2:42; 2Timotei 4:1-2), studierea Cuvântului lui Dumnezeu    la Ora Biblică, propovăduirea Cavântului la Serviciul Divin,
    2. Frângerea pâinii sau Cina Domnului (Fapte 2:42),

-45-

d.   Cântarea (Marcu 14:26),

e.    Botezul (Fapte 2:37-38),

l.   Binecuvântarea copiilor (Matei 19:13-15),

g.  Cununia sau binecuvântarea celor ce se căsătoresc în Dommul,

  1. Înmormântarea.
  1. 8.      Îndatoririle membrilor Bisericii sunt:

 

a.   să iubim Biserica (Ioan 13:34, 15:12),

b.   să ne rugăm pentru Biserică (Efeseni 6:18),

c.   să ajutăm Biserica (ajutor material, moral şi spiritual: Iacov 2 :14-17),

d.   să nu părăsim Biserica (Evrei 10:25),

e.   să ne purtăm cuviincios, demn de Domnul (Coloseni 1:10),

g.   să trăim curaţi ca să nu întinmăm Biserica,

h.  să fim supuşi celor care conduc Biserica, celor care o slujesc de fapt, pentru că ei răspund de faptele noastre (Evrei 13:17).

 

  1. 9.          Cum trebuie să fie Biserica înaintea Domnului Isus Hristos?

 Biserica Domnului Isus Hristos trebuie să fie unită şi fără vină.

10.  Concluzii:

  1. a.        Biserica Universală este totalitatea credincioşlor, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau clasă socială, din toate timpurile,  din cer şi de pe Pământ.
  2. b.        Biserica locală este unitatea voluntară a unui grup de credincioşi  dintr-o localitate, născuţi din nou şi botezaţi pe baza mărturisirii personale a pocăinţei de păcate şi a credinţei lor în Domnul Isus Hristos ca Mântuior personal.
  3. c.        Bisericile au menirea de a realiza închinarea, de a proslăvi şi lăuda pe Dumnezeu, de a propovădui Cuvântul, de a da creştere spirituală şi de a păstra credinţa curată şi învăţătura.

d. Conducerea Bisericii aparţine Domnului Isus Hristos prin Duhul Sfânt.

  1. e.      Membru al Bisericii poate fi numai acela care este mântuit, născut din nou şi botezat în baza mărturisirii credinţei în Domnul Isus Hristos.
  2. f.    Biserica bocală se organizează pe baza principului democraţiei autonome.
  3. g.       Membrii Bisericii au datoria s-o iubească, să se roage pentru ea, s-o                      ajute, să n-o părăsească, să se poarte cuviincios, să fie supuşi celor care o slujesc.

 

-46-

 

Lecţia a XVII-a

 

                        DESPRE SLUJITORII BISERICII

În Bisericile din Noul Testament problemele curente de ordin spiritual şi material au fost rezolvate de către slujitorii Bisenicii: prezbiteri, păstori şi episcopi pentru probleme spirituale şi diaconi pentru probleme materiale (Filipeni 1:1).

  1. 1.       Episcopi, presbiteri şi păstori

 

Titlul de “episcop”, “păstor” şi “prezbiter” au fost date celui mai înalt slujitor din Bisericile Noului Testament. Toate aceste numiri sunt pentru una şi aceeaşi slujbă: supravegherea, pästorirea şi conducerea spirituală a Bisericii (Fapte 20:17).

Sluijirea episcopilor, păstorilor, prezbiterilor constă în faptul că:

–         se pun la dispoziţia lui Dumnezeu ascultând de şoapta Duhului Sfânt şi de învăţătura Bibliei;

–          mânuiesc Cuvântul lui Dumnezeu spre zidirea Bisericii şi spre desăvârşirea sfinţilor şi pocăinţa celor păcătoşi;

–         veghează sä nu se  introducă  în Biserică învăţăuri străine de Cuvântul curat al lui  Dumnezeu;

    –    veghează asupra membrilor Bisericii ca unii care au să dea  socoteală de sufletele celor din Biserică;
–  aplică disciplina asupra acelor membri care se abat de la învăţătura                                  Cuvântului lui Dumnezeu şi de la viaţa creştină.

Pentru slujba aceasta, prezbiterul trebuie să aibă calităţile descrise de apostolul Pavel în Timotei 3:1-7. Metoda alegerii este arătată de cuvântul grecesc “Hirotonia”, tradus câteodată prin “rânduit”, înseamnă “a vota cu ridicare de mână”. Această alegere se face de către Biserica adunată în acest scop (Fapte 14:23)

Slujitorii sunt supuşi şi ei disciplinei Bisericii când învinuirea este bine întemeiată (1 Timotei 5:19).

-47-

  1. 2.     Diaconii

 

Diaconii sunt chemaţi să ajute păstorul la administrarea bunurilor rnateriale ale Bisericii. Ei au menirea să cultive dărnicia rnembrilor, să inspire acţiunile filantropice. Ei trebuie sa aibă calităţile arătate la 1 Timotei 3:8-13.

3.  Ordinarea păstorilor şi a diaconilor se face prin punerea mâinilor (Fapte 6:6; 13:3; l Timotei 4:14)

4.   Preoţia în conformitate cu Noul Testament nu formează o clasă specială, ci este o calitate pe care o are fiecare credincios. Preoţia este universală, în sensul că fiecare credincios este un preot. Fiecare are dreptul de a se apropia de Dumnezeu direct prin Domnul Isus Hristos, fără alt mijlocitor (1Timotei2 :5). Fiecare credincios are dreptul de a oferi jertfe bisericeşti (lPetru 2:5; 2:9; Apocalipsa 1:6).

  1. 4.       Concluzii

 

 

  1. 1.        Slujitorii Bisericii au datoria sfântă de a supraveghea, păstorii şi cârmui Biserica în deplină concordanţă cu învăţătura Bibliei.

 

 

  1. 2.        Preoţia nu formează o clasă specială, ci este o calitate pe care o are    fiecare credincios. Fiecare credincios este un preot cu dreptul de a se apropia de Dumnezeu direct doar prin Domnul Isus Hristos.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

-48-

 

Lecţia a- XVIII –a

 

                         DESPRE DISCIPLINA ÎN BISERICĂ

 

 

Noi credem şi mărturisim că Biserica are dreptul de a exercita disciplina frăţească asupra mernbrilor care s-au abătut de la învăţătura creştină a Cuvântului lui Dumnezeu, prin atitudine, învăţătură sau faptele vieţii.

Normele disciplinare constau în: mustrare, punere temporară sub disciplină (cu ridicarea drepturilor de membru al Bisericii) şi excludere din Biserică. Celor excluşi precum şi celor puşi temporar sub disciplină pe perioada respectivă li se ridică drepturile de rnembri ai Bisericii, ca de exemplu: luarea Cinei, participarea la diverse puncte din programele serviciilor divine (cântări în cor, solo, duet, poezii, etc) rostirea de rugăciuni în Biserică pentru pocăirea altora (ei se pot ruga doar pentra pocăinţa şi iertarea lor), participarea la şedinţele Bisericii, ocuparea vreunei funcţii sau deţinerea de atribuţii (însărcinări) în Biserică. Ei sunt sfătuiţi să se pocăiască cu adevărat, să se roage pentru ei, să citească Biblia, să frecventeze regulat Biserica, să părăsească pentru totdeauna păcatul.

Reprimirea unui exclus se va face la fel, pe baza mărturiei credinţei şi pocăinţei depline, în urma dovedirii acestui lucru prin viaţa sa (Matei 18:15-17; Tit 3:10; 2Tesaloniceni 3:6; lCorinteni 5:11-13).

 

Concluzii

1.   Biserica are dreptul şi datoria de a aplica măsuri disciplinare membrilor care încalcă Cuvântul lui Dumnezeu.

2.    Măsurile disciplinare sunt: mustrare, punere temporară sub disciplină, excludere din Biserică.

3.    Reprimirea unui membru exclus se face în baza mărturisirii credinţei şi pocăinţei depline în urma dovedirii acestui lucru prin viaţa sa.

 

 

 

 

 

 

 

 

-49-

Lecţia a- XIX –a

 

                                  DESPRE CĂSĂTORIE

 

 

În conformitate cu Biblia căsătoria este rânduită de Dumnezeu (Geneza 1:27-28)

Căsătoria este actul prin care de bună voie un bărbat şi o femeie consimt să trăiască împreună toată viaţa. Barbatului îi este îngăduit să aibă o singură femeie ca soţie; la fel şi femeii îi este îngăduit să aibă un singur bărbat, ca soţ. După moartea unuia din soţi, celălalt soţ se poate recăsători (lCorinteni 7:39; Romani 7:2).

Deoarece căsătoria este şi o rânduială cetăţenească, ea trebuie încheiată cu acte după legile statului, urmată de binecuvântarea Bisericii. Creştinii să încheie căsătoria numai în Domnul, adică numai cu credincioşi (2Corinteni 6:14; lCorinteni 7:39)

Căsătoria nu trebuie desfäcută prin divorţ. Divorţul este un lucru oprit pentru cei credincioşi (Matei 19:6).

Noi credem că Sfânta Scriptură admite divorţul doar în următoarele cazuri de excepţie :

–  în caz de adulter dovedit (Matei 19:9; 5:32),

– cel necredincios vrea să se despartă de cel credincios (lCorinteni 7:15) pe motiv de credinţă. Cel credincios nu are voie să ceară despărţirea prin divorţ de cel necredincios.

Concluzii:

 

1.    Căsătoria este rânduită de Dumnezeu. Ea se încheie pentru toatá viaţa. După moartea unuia dintre  soţi celălalt  se poate recăsători.

2.    În primul rând se oficiază căsătoria civilă apoi cea religioasă.

3.    Membrii Bisericii au datoria de a încheia căsătoria numai în Domnul, adică doar cu cei credincioşi. Nu este permisă căsătoria cu cei necredincioşi.

4.    Dumnezeu interzice divorţul, cu excepţia adulterului dovedit şi a cazului când cel necredincios cere cu insistenţă divorţul de partenerul său pe motiv de credinţă.

 

-50-

Lecţia a XX-a

 

                                   DESPRE DĂRNICIA CREŞTINĂ

 

 

Potrivit cu învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu şi cu practica primilor creştini (prezentată în Noul Testament), membrii Bisericii sunt datori, în chip moral, să contribuie cu o parte din bunurile lor, de bună voie şi după posibilităţi, la susţinerea cauzei Evangheliei (2Corinteni 9:7-11; Exodul 25:2; 35:5-9;          1Cronici 16:29; 29:5; Romani 12:8).

Dărnicia creştină are ca obiective:

  • susţinerea persoanelor care se află în slujba Evangheliei, pentru ca aceştia nu ducă lipsă de cele necesare traiului (Filipeni 4:6- 18; Tit 3:13; lCorinteni 9:14)
  • ajutorarea săracilor, orfanilor şi văduvelor (Fapte11:27-30; Romani 15:26-27; lTimotei 5:16; Matei 25:40; Deuteronom 14:29; Iacov 1:27).
  • întreţinerea lăcaşuri1or existente şi construirea de noi lăcaşuri pentru închinăciune (Exodul 35:21; lCronici 29:1-9; Ezra 2:68-69).

Concluzii:

 

1.     Membrii Bisericii sunt datori, moral, să contribuie la susţinerea cauzei Evangheliei de bună voie şi după posibilităţi.

2.    Dărnicia creştină are  loc pentru:

•   susţinerea persoanelor aflate în slujba Evangheliei;

•   ajutorarea săracilor, orfanilor,  văduvelor;

•   întreţinerea lăcaşurilor existente şi construirea de lăcaşuri noi pentru închinăciune.

-51-

 

Lecţia a- XXI -a

 

                                  DESPRE BISERICĂ ŞI STAT

 

 

Noi credem şi mărturisim că autoritatea Statului este de la Dumnezeu, fiind îmbrăcată cu putere, pentru păstrarea dreptului, ordinii pedepsirea räufăcătorilor.

Potrivit cu învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu, suntem datori a ne supune legilor, a ne îndeplini îndatoririle cetăţeneşti şi a ne ruga pentru toate autoritäţile Statului (Tit 3:1; Romani 13:1-7; 1Timotei 2:1-3; 1Petru 2:13-14)

Concluzii

 

1.    Autoritatea Statului este de la Dumnezeu, pentru păstrarea dreptului, ordinii şi pedepsirea răufăcătorilor.

 

2.    Suntem datori a ne supune legilor, a ne îndeplini toate îndatoririle cetăţeneşti şi a ne ruga pentru toate autorităţile Statului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

-52-

 

Lecţia a- XXII -a

   

                         DESPRE LUCRĂRILE VIEŢII DE APOI

 

  1. 1.       Starea intermediară

 

Noi credem şi mărturisim că la moartea fizică trupul, care este format din ţărână (matenie) e coborât în mormânt, iar sufletul (spiritul) care este de la Durnmezeu se duce la cer. În acea lume sunt două stări diferite şi complet despărţite: una de fericire, de odihnă şi desfătare, numită « rai » sau « Sânul lui Avram », sau « casa din cer », şi alta de pedeapsă, de chin şi suferinţă numită « locu/ de chin », sau « întunericul de afară », « adâncul », « iadul »,

După moarte, sufletele celor mântuiţi şi împăcaţi cu Dumnezeu se duc în rai (Luca 16:22; 23:43; 2Corinteni 5:1; 7, 8, Apocalipsa 6:9,10, 7:9,14), iar sufletele celor nermântuiţi se duc în iad (Luca 16:23; 2 Petru 2:9, Matei 8:12; 13:49, 50, 2 Petru 2:17). În ambele stări sufletele sunt pe deplin conştiente şi în aşteptarea judecăţii. Ele sunt fără trupuri.

  1. 2.       Venirea Domnului

 

Noi credem şi mărturisim că potrivit învăţăturii Noului Testament, Domnul nostru Isus Hristos, care s-a înă1ţat la cer, va veni cu slavă şi străIucire pentru a face judecata celor vii şi a celor morţi. Venirea Sa va fi väzută de toţi şi se va petrece în clipa pe care o ştie numai Dummezeu Tatăl. La venirea Sa, morţii vor învia, iar cei credincioşi, care au rămas în viaţă, vor fi schimbaţi într-o clipă şi răpiţi în întâmpinarea Mirelui (Fapte 1:11; Matei 24:30; Marcu 13:26; Luca 21:27; Ioan 14:3; 1Tesaloniceni 1:10; 4:16; Apocalipsa 1:7; Matei 24:36).

 

  1. 3.     Invierea morţilor

 

Noi credem şi mărturisim că la venirea Domnului nostru, morţii vor învia spre a se înfăţişa înaintea scaunului de judecată; trupurile înviate vor fi nemuritoare asemănătoare trupului înviat al Mântuitorului. Cu acest trup se va moşteni viaţa de veci, cei mântuiţi în fericirea veşnicä iar cei nemântuiţi în pedeapsa veşnică (loan 5:28, 29; Fapte 24:15; 1 Corinteni 15:42; 15:52; 53, Filipeni 3:21; Apocalipsa 20:13).

-53-

  1. 4.     Judecata de apoi

 

Noi credem şi mărturisim că fiecare om va fi judecat în mod drept de Dumnezeu prin Domnul nostnu Isus Hristos, pentru a primi răsplata sau pedeapsa, după felul său de vieţuire în viaţa pământească. (Fapte 17:30, 31; Romani 2:16; 2Corinteni 5:10; Apocalipsa 20:12; Fapte 24:25)

  1. 5.     Starea după judecată

 

Noi credem şi mărturisim că după judecată, potrivit Noului Testament, cei mântuiţi vor moşteni viaţa de veci în fericirea cerească (Matei 25:46; Apocalipsa 21:3, 4; 22:3-5 Matei 25:34), iar cei nemântuiţi vor fi lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu în chinul veşnic spre pedeapsa veşnică (Matei 25:46; 25:41 Apocalipsa 14:9-11; 21:8; 20:15). În aceste stări va fi fiinţa întreagă; şi trupul înviat, schimbat în nemurire şi sufletul.

  1. 6.     Concluzii

 

a. După moarte, trupul omului este ingropat, iar sufletul său se duce în veşnicie. Indiferent dacă sufletul este mântuit sau nu el se află_ în aşteparea judecăţii.

  1. b.  La revenirea Domnului Isus pe Pământ, morţii vor învia pentru a merge la judecată.
  2. c.   Trupurile celor inviaţi vor fi nemuritoare, cei mântuiţi vor cunoaşte fericirea veşnică, iar cei nemântuiţi, pedeapsa veşnică.

 

 

 

-54-

                    CÂTEVA            REFERINŢE  CRONOLOGICE

                                 APROXIMATIVE

 

Cain şi Abel                             aprox.  4000  î.H.    (Geneza 3-7)

Enoh                                        aprocx. 3500 î.H.    (Geneza 3-7)

Potopul                                    aprox. 2500-3000 i.H. (Geneza 9-11)

Turnul Babel                            aprox. 2300 i.H. (Geneza 9-11)

Chemarea lui Avraam               aprox. 2100-2200 i.H. (Geneza 12-50)

Iov                                   câteva generaţii după Avraam (Geneza 12-50)

Isaac                                        aprox. 2000 î.H.(Geneza 12-50)

Moise                                       aprox.1500 î.H. (Exodul 1-12)

Exod, Levitic, Numeri,               aprox. 1500 î.H.

Deuteronom, Iosua

Judecători                                 aprox. 1200-1300 î.H.

Domnia lui Saul                         aprox.1095-1055 î.H.(1 Samuel, 2 Samuel)

Domnia lui David                      aprox. 1055-1015 î.H.(1 Împăraţi)

Dommia lui Solomom                aprox. 1015-975 î.H. (1 Cronici)

Sfinţirea  templului                     aprox. 1004 î.H.

din Ierusalim

Divizarea împărăţiei                    aprox.975 î.H. (1,2 Cronici; 1,2 Îrnpăraţi)

Ilie, Mica, Elisei,                         înainte de 700 î.H.

Iona, Osea, Amos

Isaia                                           a proorocit între 740-686 î.H.

Căderea imperiului de Nord,         aprox. 722 i.H Cu

Israel cu capitala Samaria

Ieremia, Daniel, Ezechiel    au profeţit în tirnpul celor 70 de ani de                                                    robie babiloniană, adică 605-606 î.H.când a avut loc I-a deportare sub Nabucadneţar până în 536î.H. anul decretului dat de Cir, împăratul Persiei pentru repatrierea evreilor.

Prima distrugere a Ierusalimului a avut loc în anul 586 î.H. ceea ce corespunde cu a-III-a deportare a evreilor în Babilon, moment în care a căzut deci Regatul de Sud numit Iuda cu capitala la Ierusalim.

-55-

Estera, Ezra, Neemia,                          aprox. 538-433 î.H.

Hagai, Zaharia

Maleahi                                              aprox. 400 î.H.

Între Vechiul şi Noul Testament există o perioadä de circa 400 de ani de tăcere despre care Biblia nu vorbeşte nimic (din istorie este cunoscut faptul că la aproximativ 170 î.H. are loc răscoala macabeilor)

Naşterea Domnului Isus Hristos: anul 749 de la fondarea Romei, sau anul        5 i.e.n.

Botezul Domnului Isus Hristos:           cca 26 d.H. (cele 4 Evanghelii)

Răstignirnea Domnului Isus Hristos:    cca 29 d.H. (cele 4 Evanghelii)

Extinderea bisericii:  aprox.29-60d.H (sunt scrise înaceastă   perioadă epistolele pauline şi se publică o parte din Evanghelii)

Consolidarea bisenicii                aprox. 60-100 d.H.

din primul veac

În anul 70 d.H. a avut loc a doua cădere a Ierusalimului. Oraşul a fost dărâmat de armatele romane conduse de Titus fiul lui Vespasian.

Anul 85 d.H – scrierea epistolelor I, II, III Ioan.

Anul 95 d.H. este anul scrierii Apocalipsei.

În anul 526 d.H. împăratul Iustinian l-a însărcinat pe călugărul Dionisius Exicus cu alcătuirea unui calendar creştin care să înceapă din anul naşterii Domnului Isus Hristos. Acest călugăr a făcut o eroare de calcul punând naşterea Domnului Isus Hristos în anul 754, anul Romei, în loc să o pună în 749 anul Romei. În consecinţă, era creştină începe cu mai bine de 4 ani mai târziu decât ar trebui.

 

-56-

M-AM HOTĂRÂT SĂ-L URMEZ PE ISUS

 

 

M-am hotărât să-L urmez pe lsus

M-am hotărât să-L urmez pe lsus

M-am hotărât să-L urmez pe lsus

Nu-i drum-napoi, nu-i drum-napoi

Nimic nu mă va clinti pe cale

Nimic nu mă va clinti pe cale

Nimic nu mă va clinti pe cale

şi inapoi eu nu voi da!

Renunţ la lume dar nu la lsus

Renunţ la lume dar nu la lsus

Renunţ la lume dar nu la lsus

Nu-i drum-napoi, nu-i drum-napoi

In faţă-i crucea în urmă-i lumea

In faţă-i crucea în urmă-i lumea

In faţă-i crucea în urmă-i lumea

Şi înapoi eu nu voi da!

M-am hotărât să-L urmez pe lsus

M-am hotărât să-L urmez pe lsus

M-am hotărât să-L urmez pe lsus

Nu-i drum-napoi, nu-i drum-napoi!

CUPRINS

 

Introducere

                  Lecţia I                     Despre BIBLIE                                            1
                  Lecţia a II-a             Despre DUMNEZEU                                   4
Lecţia a Ill-a             Despre OM                                                   8

                  Lecţia a IV-a            Despre PĂCAT                                          10

                  Lecţia a V-a              Despre CREDINŢA                                   15

                  Lecţia a VI-a            Despre P0CĂINŢĂ                                    17

                  Lecţia a VII-a           Despre MÂNTUIRE                                  20

Lecţia a VIII-a           Despre NAŞTEREA DIN NOU               24

                  Lecţia a IX-a            Despre SFINŢIRE                                     28

                  Lecţia a X-a              Despre RUGACINE                                  29

                  Lecţia a XI-a            Despre POST                                             32

                  Lecţia a XII-a           Despre MIJLOCITORUL NOSTRU LA

                                                    DUMNEZEU                                              33

Lecţia a XIII-a         Despre PĂSTRAREA SFINŢILOR IN

                                                    HAR                                                           34

                  Lecţia a XIV-a         Despre SIMBOLURILE NOULUI
TESTAMENT                                            35
Lecţia a XV-a           Despre ZIUA DOMNULUI ŞI SABAT
.   38
Lecţia a XVI-a         Despre BISERICA                                     43
Lecţia a XVII-a        Despre SLUJITORII BISERICII              46
Lecţia a XVIII         Despre DISCIPLINA IN BISERICĂ
        48
Lecţia a a XIX-a      Despre CĂSĂTORIE                                 49
Lecţia a XX-a           Despre DARNICIA CREŞTINA               50
Lecţia a XXI-a         Despre BISERICA ŞI STAT                      51
Lecţia a XXII-a        Despre LUCRARILE VIETII DE

                                                    APOI                                                          52

 

Anexa 1 câteva referinţe cronologice

                             Aproximative                                                                          54

februarie 5, 2013 Posted by | doctrina biblica | 3 comentarii

   

Privesc sus

Privitul nu costă!

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Privesc sus

Privitul nu costă!

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor